Ceauşescu nu ar fi ajuns la puterea absolută dacă nu ar fi existat sprijinul \”baronilor\” comunişti.
Reiau aici, cu acordul lui Cristian Vasile, o parte din textul care a prefaţat cartea lui Pierre du Bois, intitulată Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice şi apărută la Humanitas în excelenta traducere a Ioanei Ilie.
Cartea este o incursiune temerară în istoria comunismului românesc, cu accent special asupra unui episod foarte controversat. Regretatul profesor Pierre du Bois, politolog elveţian specializat în relaţii internaţionale, a dorit să înţeleagă un moment crucial din istoria dictaturii de la Bucureşti – lupta pentru succesiunea lui Gheorghiu-Dej şi modalităţile prin care cel mai tânăr membru al Biroului Politic, Nicolae Ceauşescu, a reuşit să acapareze puterea absolută. A rezultat o fascinantă investigaţie privind universul de intrigi şi manipulări care explică felul cum se structurează relaţiile de putere în momente de criză. Se ştie că până la reunirea Plenarei CC, care urma să desemneze un succesor, jocurile fuseseră făcute. Un grup restrâns decisese asupra destinelor a milioane de oameni, oferindu-i cu funestă lipsă de responsabilitate puterea unui personaj care s-a dovedit nefast. Restul, votul unanim al membrilor Comitetului Central, nu era decât ritual vid de sens, exerciţiu mecanic menit să perpetueze mitologia „centralismului democratic”.
Profesorul de la Institut d’Etudes In ter nationales, din Geneva, a reuşit să intervieveze câţiva dintre potentaţii regimului Dej – Gh. Apostol, I. Gh. Maurer, Paul Niculescu- Mizil, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Fazekas János, Mihai Florescu, chiar şi ideologul-şef, Leonte Răutu. A fost ajutat în aceste discuţii atât de capacitatea de a conecta fenomenul comunist românesc la cel internaţional, cât şi de ştiinţa de a distinge între ceea ce afir mă aceşti lideri comunişti şi ceea ce a fost, de fapt, o acerbă luptă pentru putere, calităţi care au lipsit uneori intervievatorilor români – câteodată superficiali şi insuficient informaţi despre backgroundul celor cu care discutau – aflaţi faţă în faţă cu personaje ale nomenclaturii dominate de pernicioasa retorică autojustificatoare. Nu principiile îi animau pe aceşti demnitari cinici, ci dorinţa de a perpetua dominaţia nomenclaturii. Cu diverse prilejuri, Maurer şi alţi acoliţi ai lui Dej au insistat că l-au susţinut pe Ceauşescu să ajungă secretar general fiind convinşi că acesta va accepta principiul conducerii colective. Maurer a sperat că va rămâne principalul regizor al politicii externe. Bodnăraş a crezut că va juca rolul unui venerabil sfetnic. În fapt, Ceauşescu visase de mult să ajungă în vârful piramidei, iar Dej îi încredinţase în ultimul său an de viaţă nu doar conducerea treburilor organizatorice, ci şi domeniul relaţiilor internaţionale ale partidului.
Volumul aruncă o lumină revelatoare asupra naturii relaţiilor la vârf din PMR şi explică metodele utilizate pentru dobândirea puterii absolute de către un aparatcik aparent incolor precum Ceauşescu. Eroarea „baronilor” lui Dej a fost să-l subestimeze: viclean, ranchiunos, introvertit, mohorât şi suspicios, Ceauşescu a fost un stalinist din categoria dură. A mimat un timp o deschidere reformistă, dar nu a cedat în ceea ce priveşte sacrosanctul „rol conducător al partidului”. Avem de-a face în aceste pagini cu spaţiul rarefiat al puterii supreme în sectele totalitare bolşevice. Aceşti oameni erau obligaţi să comunice întotdeauna codificat pentru a nu fi acuzaţi de păcatul cel mai grav, „fracţionismul”. Conspiraţiile se făceau aluziv, prin ridicări de sprânceană şi insinuări bizantine. Utopismul doctrinar al comuniştilor români se combină cu o versiune decăzută a „bizantinismului politic”, politica din spatele uşilor închise, absenţa transparenţei şi insinuări atent confecţionate cu scopul anihilării rivalilor politici.
Printre celelalte contribuţii istoriografice care ar putea fi menţionate se numără convorbirile Laviniei Betea cu câţiva lideri comunişti. Evident, nici unul dintre interlocutori nu scrutează cauzele degenerării stalinismului naţional în experimentul grotesc şi dezastruos al comunismului dinastic. Merită amintite, de asemenea, scrierile lui Pavel Câmpeanu şi eseul Cristinei Luca-Boico despre „Oamenii care l-au adus la putere pe Ceauşescu”. Nici unul dintre staliniştii români nu a ajuns la concluziile devastatoare ale unui Stefan Staszewski din volumul Oni, al Teresei Toranska. De la Maurer la Verdeţ, comuniştii români au rămas prizonierii unei viziuni vetuste despre istorie, om şi economie. Mai sofisticat decât Ceauşescu şi membrii grupului aparatului de partid, Maurer nu a fost sub nicio formă atras de revizionismul marxist. Nici unul dintre demnitarii comunişti nu a generat vreo idee originală. Tocmai de aceea l-au detestat Maurer şi Răutu pe Pătrăşcanu: sterili din punct de vedere teoretic, nu puteau să nu îl antipatizeze pe cel care – chiar dacă rămânând îndatorat unui determinism îngheţat – a încercat să propună ipoteze istorico-sociale în răspăr cu dogmatismul oficial.
Cartea lui Pierre du Bois luminează ceea ce putem numi subteranele puterii comuniste, rivalităţile mistuitoare dintre cei care jurau pe „idealurile socialismului ştiinţific”, natura eminamente falsă a „principialităţii” comuniste. Vorbind cu foştii potentaţi, inclusiv cu expertul în sofisme dialectice Leonte Răutu, politologul elveţian a reuşit să decanteze şi să demonstreze esenţa malefic-distructivă a unui sistem întemeiat pe o ideologie fals-egalitaristă, în care exclusivismul se transfigurează în narcisism megaloman. În finalul cărţii, profesorul Du Bois îl citează pe Maurer, cel care mărturiseşte că a descoperit târziu că Ceauşescu devenise paranoic. Este o afirmaţie self-serving, o îndoielnică autojustificare. Nu psihopatologia liderului explică aberaţiile sistemului, ci invers. Spre a relua ideea lui Jacek Kuron, regretatul disident şi gânditor politic polonez, totalitarismul e zămislit de o formă paranoică de gândire şi generează respectiva formă de gândire.