Eva si Laci la Cluj, in 1941Ninge peste acoperişurile caselor baroce, peste turla bisericii Sf. Mihail, peste schela de lemn care protejează statuia lui Matei Corvin, cu promisiunea renovării. Fulgii jucăuşi, de sfârşit de februarie, se aştern peste tarabele cu buchetele de ghiocei, zambile şi lalele, peste sumedenia de mărţişoare si inimioare care vestesc primăvara şi iubirea. Ninge peste umerii, părul şi genele tinerilor care forfotesc, căutând cel mai frumos mărţişor pentru cea mai iubită fată. Privindu-i, mi-am amintit de o minunată poveste de dragoste. Mi-au depănat-o acum câţiva ani Eva şi Akiva (Laci) Leob, din Natanya, aflaţi într-o vizită în Clujul natal.
EL : Îţi mai aminteşti unde ne-am întâlnit prima oară şi mi-am dat seama
că nici un alt băiat nu-mi va mai plăcea, în afară de tine. Îţi mai aminteşti unde era ?
EL: În locuinţa lui Ferkó Goldstein ( Peretz Goldstein, avea să devină unul dintre paraşutiştii israelieni, tovarăşii Hannei Szenes, ucişi în misiune în Ungaria ocupată de nazişti) . Locuia undeva în apropierea Gării. Ne adunasem mai mulţi adolescenţi. Trebuie să recunosc că pe atunci încă nu te remarcasem…
EA: În schimb eu, da.
EL: Dar peste câteva zile, aveam să fiu fermecat de tine…
EA: Atunci s-a petrecut un episod foarte interesant. Fetele şuşoteau despre băieţi şi una dintre ele m-a întrebat: „Tu pe care băiat ţi-l alegi ?”Am privit în jur şi
i-am răspuns că mie îmi place „băiatul acela blond care-şi sprijină capul de dulapul acela negru”. Fata mi-a răspuns „Pe acela nu-l poţi alege, pentru că mi l-am ales eu”. Atunci eu i-am spus: „Ştii ce, mie alt băiat nu-mi trebuie ! ”.
EL: Aceea fost prima noastră întâlnire şi apoi ne-am văzut zilnic. La început ne duceam cu prietenii la terenurile de sport ale Clubului Haghibor, ne plimbam şi făceam drumeţii. Dar ne întâlneam şi noi doi. Eu veneam de acasă, de pe strada Bariţiu, până pe strada Universităţii la numărul 2, unde locuiai tu. Priveam fereastra de lângă balcon, aşteptând un semnal că pot urca la tine, că părinţii tăi au plecat de acasă…
EA: Eram foarte tineri şi nu aveam lucruri de ascuns, dar nu eram siguri că părinţii ar fi aprobat această prietenie… Dar bunicul meu era acasă şi-mi spunea mereu: „Fetiţa mea, nu-s cam dese întâlnirile astea ?” Bunicul stătea în fotoliu şi fuma, iar noi discutam şi ţeseam planurile de viitor.
EL: Visam şi plănuiam, trăiam vremuri foarte grele atât noi cât şi toţi prietenii noştri. Îţi aminteşti ?
EA: Cum să nu-mi amintesc…
EL: Atmosfera sumbră a războiului apăsa asupra existenţei noastre cotidiene. Îmi aduc aminte că în camera mea aveam o hartă a Europei şi însemnam poziţia frontului cu ace de gămălie,
EA: În ce an era asta ?
EL: Prin 1942 – 1943…Visul nostru era să scăpăm din capcana aceea cumplită. De altfel, şi scopul întâlnirilor noastre de pe terenul Haghibor era să găsim calea de a pleca în Palestina şi de a începe o viaţă nouă. Din păcate, noi n-am mai reuşit acest lucru, dar câţiva dintre prietenii noştri au reuşit să plece şi să construiască o ţară nouă Israelul. Noi am rămas la Cluj şi a urmat tragedia.
EA: Mai ţii minte ce mi-ai spus într-o seară când mă conduceai acasă ?
EL: Era camuflaj; treceam pe o străduţă din preajma Casei Matei Corvin şi am zărit o luminiţă care se strecura prin geamul fostului meu liceu. Atunci ţi-am spus, ca într-un fel de premoniţie: „Eva, vezi luminiţa aceea? Şansa noastră de a rămâne împreună e la fel de firavă!”
EA: Mă întrebam cum am să te pot reîntâlni dacă războiul ne va despărţi ? Şi atunci ne-am decis că orice s-ar fi întâmplat şi oriunde ne-ar fi risipit soarta, în fiecare an, în ziua de 27 martie, să venim la întâlnire şi să ne aşteptăm unul pe altul… Unde ?
EL: La statuia lui Matei Corvin,
EA: În faţa statuii lui Matei Corvin, în data de 27 martie, la ora şase după amiaza.
EL. Eu am fost înrolat în detaşamentul de muncă forţată, de la Baia Mare, în aprilie 1944. Mama a presimţit că nu ne vom mai întâlni niciodată…Eva îmi scria zilnic câte o scrisoare, iar militarii fascişti decideau dacă îmi putea parveni sau nu
EA: Oricum era cenzurată.
EL: Într-o zi am fost convocat la comandant. M-am speriat foarte tare. Habar
n-aveam de ce mă chema, nu mă simţeam vinovat cu nimic. Am alergat la comandament, am intrat şi am salutat „Să trăiţi, vă raportez cu respect că soldatul László Leob, s-a prezentat la raport !”. Comandantul m-a măsurat din cap până în picioare şi mi-a zis:„Am vrut să văd soldatul care primeşte astfel de scrisori de dragoste, în fiecare zi”
EA: Când ne-au dus în ghetou am luat cu mine un album de fotografii. În tren nu mai aveam decât o singură poză de-a ta. Am sosit la Auschwitz şi ne-au mânat într-o baracă unde ni s-a poruncit să ne dezbrăcăm toate hainele şi să ne descălţăm. Fotografia ta era ascunsă într-un pantof. M-am aplecat s-o iau, crezând că am voie să fac aşa ceva. Am scos poza din pantof şi am arătat-o SS-istei, explicându-i că este a logodnicului meu. Mi-a smuls fotografia din mână şi a zvârlit-o pe jos. Profitând de un moment de neatenţie al gardienei, m-am aplecat şi am luat poza de pe jos. Fotografia aceasta am păstrat-o la mine pe tot parcursul deportării. Trebuia s-o ascund. O vreme am ţinut-o în mână, apoi am învelit-o într-o bucată de pânză ruptă din rochie. Au fost momente când a trebuit s-o ţin în gură, pentru că ne controlau mâinile. Eram nevoită să-i tot rup marginile până când a ajuns de dimensiunea unei monede de 10 bani…Dar am reuşit s-o păstrez până la sfârşitul războiului şi am adus-o acasă. O am şi acum. Tu ştii…
EL: Da… Din păcate, eu nu aveam o astfel de relicvă, însă amintirile pe care
le păstram în suflet au înlocuit, într-un fel, obiectele palpabile.
EA: Pe noi ne-au deportat în lagăr, pe tine te-au dus la detaşamentul de muncă.
EL: Şi apoi în lagăr.
EA: Multă vreme n-am ştiut nimic unul de altul. Dar am supravieţuit.
EL: După eliberare, trecând prin Praga, am găsit numele tău pe o listă cu supravieţuitorii lagărelor naziste .
EA: Dar eu nu ştiam nimic despre tine. Muriseră mama, tata şi fratele meu. M-am dus la unchiul meu de la Timişoara.
EL: Când am sosit acasă, la Cluj, mă aşteptau doi prieteni din copilărie: Gyurika Stoessel şi Laci Rosenberg, care m-au anunţat: „Evi este la Timişoara, caut-o imediat la telefon !” Şi atunci…
EA: Imediat ai dat telefon la Timişoara.
EL: A răspuns unchiul tău şi mi-a promis că te va aduce la Cluj. Aşa s-a şi întâmplat şi de atunci suntem împreună,.
Suntem căsătoriţi de peste 63 de ani şi sperăm să mai avem parte de câţiva ani frumoşi spre bucuria copiilor şi nepoţilor noştri.
EA Şi a noastră.