Lui Pavel Plămădeală numai ce îi născuse soţia. Era în primăvara anului 1941, sub sovietici. Întrucît biserica fusese închisă (noua administraţie se pregătea să amenajeze în ea un club), Pavel veni cu colaci şi busuioc la preot:
– Fiţi buni, botezaţi-mi pruncul acasă.
– Ai fată sau băiat?, se interesă preotul.
– Fetiţă.
– Să-i dea Domnul sănătate. Şi ce nume ţii să-i pui?
– Ilenuţa. Căci mai am o fiică – Maria.
Dar în seara cînd urma să aibă loc botezul clandestin, la poarta lei Pavel frînă o maşină neagră – închisoare pe roţi. Toată familia a fost arestată şi dusă la gara Bulboaca. În Tiraspol Pavel a fost despărţit de soţie şi copii. Acuzat că-i spion potenţial, doar fusese subofiţer în armata română, Pavel Plămădeală, născut în 1908, la vîrsta de 33 de ani, după lungi chinuri la interogatoriu, îşi dădu sufletul într-un lagăr dincolo de Ural. Soţia Victoria (n. 1913), fiicele Maria (n. 1939) şi Elena (n. 1941) s-au pomenit asupra iernii dezbrăcate şi flămînde tocmai într-un GULAG din regiunea Omsk. Abia peste cinci decenii, în 1990, toată familia a fost reabilitată.
Ce vină purta oare Lenuţa la cîteva luni după venirea ei pe lume? Grea şi neexplicabilă întrebare. În ajunul războiului, în noaptea spre 14 iunie, comisarii roşii au întreprins în Basarabia măsuri de prevenire, în Siberia au fost izgoniţi preoţi, învăţători, ostaşi “repatriaţi” din armata română, intelectuali, funcţionari care “prezentau pericol pentru noul regim”. Iar la frontieră încordarea creştea cu fiecare zi.
Hitler, aflînd că Stalin concentrase în Basarabia colosale forţe şi urzeşte planul să acapareze zăcămintele petroliere româneşti pentru a paraliza tehnica germană, hotărî să atace primul, prin surprindere, punînd în acţiune planul de război “Barbarosa”. În zorii zilei de 22 iunie 1941 toată frontiera sovietică, de la Marea Baltică pînă la Marea Neagră, clocotea în explozii.
În aceeaşi zi mareşalul Ion Antonescu dădu ordinul către armată:
“Ostaşi,
V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă, să şterg pata de dezonoare din cartea neamului şi umbra de umilinţă de pe epoleţii voştri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta pentru drepturile strămoşeşti şi pentru biserică, lupta pentru vetrele strămoşeşti şi pentru altarele româneşti dintotdeauna.
Ostaşi,
Vă ordon: treceţi Prutul. Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Reîmpletiţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre.
Ostaşi,
Plecaţi azi pe drumul biruinţei lui Ştefan cel Mare, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor.
Înainte!
Fiţi mîndri că veacurile ne-au lăsat aici straja dreptăţii şi zid de apărare creştină.
Fiţi vrednici de trecutul românesc!”
În trupele române se aflau mulţi militari basarabeni, unii urcaţi mai apoi în grade de general sau colonel – Victor Siminel din satul Fundul Galbenei, r-nul Hînceşti, Valentin Arsene (din Orhei), Mircea Agapie (din Chişinău), Alecu Vişnescu, Ioan Răşcanu şi Gheorghe Arion (din Cahul), Mihail Perju (din Lipcani), Ion Romanciuc (din Cotiujenii Mari), Leon Sofroneanu şi Ilie Borcea (din Giurgiuleşti), Anatolie Zamba (din jud. Bălţi), Gheorghe Lăcătuş şi Nicolae Mavrichi (din Soroca), Mihail Siraeanu (din Goteşti), Anatol Munteanu (din Volintiri) ş.a.
Bărbăţia lor e oglindită cu lux de amănunte în culegerea “Fii ai Basarabiei în oastea română”, editată în 2005 la Bucureşti, cu o prefaţă de poetul Toma Istrati, băştinaş din Nişcani, r-nul Călăraşi.
Hitler şi Stalin, ambii de croială ambiţioasă imperială, suspectîndu-se unul pe altul, au concentrat de-a lungul frontierei URSS, ce se întindea de la Marea Baltică pînă la gurile Dunării, o colosală armată de tancuri, tunuri şi avioane, milioane de ostaşi. Acum rămînea ca cineva să arunce un chibrit aprins în uriaşul butoi cu pulbere. Duminică, 22 iunie 1941, la orele patru, în zori, Prutul deveni arena unor lupte înverşunate.
Districtul moldovenesc de grăniceri, comandat de general-maiorul N. Nikolscki, apăra frontiera pe o distanţă de 480 km. La Giurgiuleşti, Cahul, Stoianovca, Leova, Leuşeni, Cotul Morii, Costuleni, Ungheni, Sculeni, Costeşti, Viişoara, Lipcani se încinseră lupte pentru fiecare palmă de pămînt.
Pe acest sector de front tăbărîseră 20 de divizii şi 9 brigăzi, care intrau în componenţa Armatei 11 germane, a Armatelor 3 şi 4 române, Corpului 8 maghiar. Le ţinu piept Armata 9, comandată de general-colonelul I. Cerevicenko (formată pe baza regiunii militare Odesa) şi Armata 18, comandată de general-locotenentul A. Smirnov (formată pe baza regiunii militare Harkov). Cea dintîi apără centrul şi sudul Moldovei, a doua – nordul republicii. Corpul 2 mecanizat, comandat de generalul I.
Novoselski, servea drept scut între aceste armate. Divizia 16 de tancuri, comandată de Mihail Mîndru, originar din satul nistrean Vîşcăuţi, a fost încadrată în bătălie pe platoul Sculeni. Încordarea creştea cu fiecare oră, cu fiecare zi.
Numai la 22 iunie, cea mai lungă zi de război, trupele române au pierdut în bătălia de la Stoianovca-Ţiganca mii de ostaşi. Podurile de la Cotul Morii, Leuşeni, Ţuţora, Ungheni şi Sculeni treceau de 2-3 ori pe zi dintr-o mînă în alta.
La 28 iunie atacanţii au izbutit să ocupe şase capete de pod în sistemul Armatei a 9-a. La 2 iulie 1941 în jurnalul de operaţii al Regimentului 13 Dorobanţi fusese fixat:
“Compania de cercetare intră în Petreşti, iar compania 6 în Todireşti.
Entuziasmul populaţiei era de nedescris. Se trag clopotele bisericii, iar dangătul lor anunţa din nou pe credincioşi că credinţa strămoşească a reînviat şi că Dumnezeu nu poate ajuta pe cei care au dărîmat biserica şi au înjosit Crucea. Pe urmele voievodului nebiruit, izbînda zilei ne-a ajutat să-i facem parastas printr-o luptă demnă de vitejia lui, iar în clopotele basarabene, simţeau ecoul celor de la Putna, trase de sihastrii ctitorii sale.” (Ziarul “Ţara” din 29 noiembrie 1994).
(continuare în numărul viitor)