Vlad Cubreacov este un critic al „imperialismului” rusescLa distanţă de 17 ani de la proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, găsesc potrivit să ne amintim care au fost reacţiile Bisericilor faţă de acest act politic important, care comportă consecinţe pe termen lung pentru populaţia majoritară autohtonă şi cea minoritară alohtonă din cuprinsul noului nostru stat.
În acest context, suntem obligaţi să observăm că Biserica Ortodoxă Română este singura Biserică din lume care a salutat oficial Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991, adresând la numai o oră după proclamarea măreţului act, un amplu mesaj de binecuvântare. Câteva zile mai târziu, în data de 11 septembrie 1992, Prea Fericitul Părinte Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Teoctist Arăpaşu le-a adresat tuturor întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe, Bisericilor orientale, Bisericii romano-catolice, Bisericii vechi catolice, Bisericii anglicane şi conducerii organizaţiilor creştine internaţionale un Apel în favoarea recunoaşterii independenţei de stat a Republicii Moldova.
Marii lideri religioşi ai lumii erau rugaţi:
„Ne adresăm Prea Fericirii (Sanctităţii, Eminenţei) Voastre, în numele principiilor Evangheliei şi al libertăţii popoarelor, ale comuniunii noastre frăţeşti şi ale drepturilor omului şi vă rugăm frăţeşte şi creştineşte să faceţi demersuri pe lângă Preşedintele, Guvernul şi Parlamentul ţării Dumneavoastră de a recunoaşte independenţa Republicii Moldova.” Acest Apel a găsit un larg ecou internaţional, la Patriarhia Română primindu-se mai multe scrisori de răspuns. Acţiuni concrete pentru recunoaşterea Republicii Moldova au întreprins Patriarhul Ierusalimului, care s-a adresat conducerii Israelului, Patriarhul suprem şi Catolicosul tuturor armenilor Vasken I, Mitropolitul primat al Marii Britanii.
Cererea Patriarhiei Române pentru recunoaşterea independenţei Republicii Moldova a fost înmânată de şefii de culte creştine guvernelor următoarelor ţări: Cehia şi Slovacia, Iordania, Finlanda, Statele Unite ale Americii, Germania, Marea Britanie, Israel, Republica Armenia şi Norvegia. Toţi şefii de culte care au răspuns Apelului Patriarhiei Române şi-au exprimat bucuria pentru proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, solidaritatea cu Moldova, cu poporul român de pretutindeni şi cu Biserica Ortodoxă Română. De asemenea, şefii cultelor religioase din lume au ţinut să arate că „poporul Moldovei a suferit ca şi celelalte popoare din fosta URSS” şi că „în virtutea învăţăturii creştine suntem obligaţi să sprijinim lupta popoarelor pentru autodeterminare şi libertate”. Singurul răspuns în răspăr a venit din partea Patriarhiei Moscovei, care, speriată de proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, se neliniştea şi căuta să asigure perpetuarea URSS cel puţin sub aspect bisericesc. În răspunsul său, Patriarhia Moscovei a opinat că „destrămarea URSS nu trebuie să fie cauza divizării Bisericii” şi că „apariţia pe hartă a noilor graniţe nu constituie un motiv pentru modificarea teritoriului canonic al Patriarhiei Moscovei”.
Pe de altă parte, Patriarhia Moscovei, structură virusată de imperialism şi puternic ataşată KGB-ului sovietic, a încercat, cu mijloace şi metode proprii, să se împotrivească procesului de emancipare naţională a popoarelor captive din fosta URSS.
În 1994, într-un discurs rostit în cadrul Consiliului Rus de Politică Externă, Mitropolitul Kiril Gundeaev de Smolensk şi Kaliningrad, şef al Departamentului de Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, avea să exprime politica Patriarhiei Moscovei faţă de noile state independente în următorii termeni: „În timp ce într-un imperiu ţara mamă exploatează teritoriile ocupate, marele nostru stat îşi datorează existenţa spiritului său de sacrificiu. Ce s-ar fi întâmplat dacă poporul rus nu s-ar fi sacrificat pentru alţii? Ţara noastră ar fi rămas un stat monoetnic, în frontierele Câmpiei Ruse, aşa cum a rămas Polonia sau Lituania.
Altfel zis, Rusia ar fi fost ceea ce sunt vecinii săi. Dar poporul rus a fost, se vede, destinat să îndeplinească o misiune istorică pe calea creării prin sacrificiu şi abnegaţie a acestei lumi ruseşti, care este Rusia sobornicească, a universului rusesc.
Este un concept foarte special din punct de vedere cultural, istoric, spiritual şi chiar economic. La urma urmei, frontierele dintre fostele republici sovietice, aceşti stâlpi de beton absurzi, sunt ca şi Zidul Berlinului! Exact cum Zidul Berlinului a fost construit de-a curmezişul trupului viu al unui singur popor pe care nu l-a putut diviza nicicând, tot aşa au fost trasate frontiere absurde de-a curmezişul trupului viu al poporului nostru, dar nu va fi niciodată în stare să-l dividă. Nu e nici o problemă că noi va trebui să plătim pentru unitatea noastră.
Trebuie să continuăm să plătim. Chestiunea este că nu poate exista dragoste fără reciprocitate. Deci, şi poporul nostru, care dă atâta altora, are dreptul să primească ceva în schimb. Nu bani, maşini şi produse, ci să ne respecte politica noastră externă, cel puţin prin coordonarea politicii lor externe cu politicile noastre.” Aşadar, Imperiul rus, în formula restrânsă a „Rusiei soborniceşti” destinate „să îndeplinească o misiune istorică” are nevoie, pentru a câta oară, de Biserica Rusă ca instrument de promovare a politicilor sale în spaţiul controlat odinioară şi populat „de un singur popor”, cel sovietic bineînţeles, care ar fi reprezentat şi ar mai reprezenta încă un singur „trup viu”.
Independenţa de stat a Republicii Moldova a fost pusă la încercare în 1992, în timpul Războiului de Independenţă de pe Nistru provocat de Armata a 14-a de ocupaţie a Federaţiei Ruse.
Suntem datori să ne amintim că Patriarhia Română este singura Biserică, care a oficiat în tot cuprinsul său, la zile anumite, servicii divine pentru încetarea luptelor în zona Nistrului şi pentru susţinerea luptătorilor moldoveni care au participat la Războiul de Independenţă.
Patriarhia Română a depus şi însemnate eforturi diplomatice pentru atragerea atenţiei opiniei publice internaţionale asupra situaţiei din Republica Moldova şi asupra agresiunii militare ruseşti. Astfel, la 21 mai 1992, Prea Fericitul Patriarh Teoctist i-a adresat Sanctităţii Sale Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii un mesaj în care se spunea: „Vestea despre creşterea violenţelor şi a pierderilor de vieţi omeneşti în Transnistria, în ciuda încercărilor repetate de soluţionare a neînţelegerilor pe cale paşnică şi dialog şi mai ales cea despre implicarea recentă în acest conflict a armatei a 14-a a Rusiei, staţionată în regiune, ne-a îndurerat şi ne îngrijorează profund.
În aceste momente grele, facem un frăţesc apel către Sanctitatea Voastră, să fiţi cu sufletul şi rugăciunea alături de noi şi de toţi fraţii şi surorile noastre, care sunt în suferinţă, şi, ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse surori, să faceţi demersuri pe lângă conducerea Republicii Ruse pentru retragerea armatei a 14-a din stânga Nistrului şi încetarea agresiunii militare.”
Această rugăminte a Patriarhului Teoctist a fost ignorată, iar Patriarhul Alexei al II-lea şi Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse nu au întreprins nici un demers pe lângă conducerea de stat a Rusiei.
La 23 iunie 1992, în plină desfăşurare a Războiului de Independenţă de pe Nistru, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a lansat un Comunicat, pe care merită să-l reproducem integral, dată fiind importanţa lui documentară. Iată ce se spunea în acel Comunicat: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat cunoştinţă cu multă îngrijorare şi durere de agravarea continuă a situaţiei conflictuale din zona Nistrului şi de suferinţele martirice ale fraţilor noştri de acelaşi sânge şi de aceeaşi credinţă. În aceste zile, când întreaga suflare a Bisericii noastre strămoşeşti se bucură de proclamarea canonizării şi introducerea în calendar a unor noi sfinţi români, pământul sfânt al ţării odrăsleşte noi mărturisitori şi martiri şi sânge românesc nevinovat se varsă din nou pentru apărarea gliei, a credinţei şi a neamului.
În faţa acestei grave situaţii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu clerul şi toată suflarea românească îşi ridică glasul şi fac un apel grabnic pentru încetarea imediată a vărsărilor de sânge omenesc, pentru retragerea Armatei a 14-a a Rusiei de pe pământul sfânt al Basarabiei şi găsirea căilor de reconciliere şi înţelegere prin dialog şi tratative paşnice. Suntem cu toţii în aceste momente grele alături de fraţii de un neam şi de o credinţă cu noi şi rugăm pe Dumnezeu să reverse pacea şi harul Său peste toţi locuitorii care împreună vieţuiesc pe pământul străbun, moştenit de la moşii şi strămoşii noştri şi să alunge din inima şi din gândul vrăjmaşilor duhul iubirii de stăpânire peste alţii şi de fărâmiţare şi înstrăinare a gliei noastre sfinte. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi.”
În duminica din 28 iunie 1992, după cum ne anunţa o Ştire a Biroului de presă al Patriarhiei Române, în toate bisericile şi mănăstirile din cuprinsul Patriarhiei Române s-au înălţat rugăciuni către Dumnezeu „pentru fraţii basarabeni de peste Prut”, iar după Sfânta Liturghie au fost trase clopotele „în amintirea răpirii de la trupul ţării, acum 52 de ani, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi a anexării lor la Uniunea Sovietică”.
La 29 iunie 1992 Patriarhia Română a adresat un Apel Secretarului general al Consiliului Mondial al Bisericilor, Secretarului general al Conferinţei Bisericilor Europene, precum şi Preşedintelui Consiliului Ecumenic al Bisericilor Naţionale din Statele Unite ale Americii în legătură cu agravarea situaţiei din Republica Moldova. „Vă împărtăşim, – se spune în Apel, – îngrijorarea noastră privind înrăutăţirea situaţiei conflictuale din zona Nistrului şi martiriul la care sunt supuşi fraţii noştri în urma războiului nedeclarat pe care Federaţia Rusă l-a declanşat împotriva Republicii Moldova prin intrarea în luptă a armatei a 14-a aflată pe teritoriul Republicii Moldova.
În această gravă situaţie dorim să vă supunem atenţiei următoarele:
1. Republica Moldova este stat independent şi suveran recunoscut internaţional inclusiv de către federaţia Rusă, iar orice conflict intern trebuie rezolvat pe plan local, prin dialog şi tratative paşnice, cum de nenumărate ori au cerut Preşedintele, Guvernul şi Parlamentul acestei ţări.
2. Contrar declaraţiilor făcute imediat după căderea regimului comunist în favoarea democraţiei, a drepturilor omului, inclusiv a libertăţii la autodeterminare a fostelor republici ale URSS, continuă prezenţa armatei ruse pe teritoriul unor state şi amestecul în treburile lor interne, recurgerea la neadevăr spre a induce în eroare opinia publică internaţională şi a-şi justifica intervenţiile militare sunt dovezi clare că ideea imperialismului sovietic continuă să facă noi victime, ameninţând principiile democraţiei.
Având în vedere că populaţia civilă a Republicii Moldova este supusă unui adevărat măcel din partea forţelor separatiste şi a armatei a 14-a a Rusiei, cu frăţească dragoste în Hristos Domnul, vă rugăm să vă alăturaţi nouă în rugăciuni către Dumnezeul păcii şi al îndurărilor şi să faceţi cunoscută opiniei publice internaţionale situaţia tragică din zona Nistrului.
Vă rugăm, de asemenea, să faceţi demersuri pe lângă Preşedintele SUA. dl George Bush, Congresul american şi Consiliul de securitate al ONU pentru a se trimite observatori internaţionali în zona de conflict, pentru a se pune capăt minciunii şi dezinformării, pentru retragerea armatei a 14-a de pe teritoriul Republicii Moldova şi pentru încetarea vărsărilor de sânge nevinovat.”
La 2 iulie 1992 Patriarhul Teoctist a lansat, de la mănăstirea Putna, un Apel către toate naţiunile lumii, în care spunea:
„Poporul român credincios, adunat laolaltă la mănăstirea Putna, din toate ţinuturile de o parte şi de alta a Prutului la mormântul Voievodului şi Părintelui Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt, apărătorul întregii creştinătăţi, cum a fost numit la vremea sa, cu prilejul canonizării şi proclamării lui ca sfânt român şi al întregii Ortodoxii, se adresează într-un glas tuturor popoarelor, parlamentelor ţărilor lumii, organismelor internaţionale, Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi tuturor Bisericilor şi întâistătătorilor lor cu rugămintea de a asculta o clipă, – aşa cum au făcut-o în decembrie 1989, – durerea sufletului nostru: În Republica Moldova ceas de ceas curge sângele pe ambele maluri ale Nistrului, sunt ucişi copii, tineri şi bătrâni nevinovaţi.
Atrocităţile depăşesc închipuirea.
Este datoria noastră faţă de neamul şi pământul Ţării lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sfârtecat de mai multe ori de-a lungul istoriei, în faţa şirului nesfârşit de martiri să ne adresăm şefilor de state, întâistătătorilor, mai ales ai Bisericii Ruse şi ai Bisericilor Ucrainei, de a interveni pe toate căile pentru a se pune capăt masacrului ce se săvârşeşte asupra unui stat independent, recunoscut ca atare de toate forurile internaţionale.
Noi, toţi cei adunaţi astăzi la Putna, ierarhi, cler şi popor creştin, considerăm că sângele vărsat este crimă ce strigă la ceruri şi face să crească ura şi dezbinarea între popoare. Faţă de pacea şi înţelegerea la care ne cheamă Iisus Hristos nu există alternativă acceptabilă.”
În contrast vădit cu această atitudine a Bisericii Ortodoxe Române apare poziţia Patriarhiei din preajma Kremlinului. La 29 iunie 1992, în legătură cu Războiul de Independenţă de pe Nistru, Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei lansa un „Cuvânt către creştinii ortodocşi din Moldova”.
Patriarhul rus, punând semnul echivalenţei între luptătorii moldoveni pe de o parte şi soldaţii Armatei a 14-cea ruse de ocupaţie şi trupele bandiţilor transnistreni pe de altă parte, scria: „Voi sunteţi vinovaţi în egală măsură şi în egală măsură meritaţi o viaţă mai bună. Înţeleg profund aspiraţiile poporului moldovean care şi-a dobândit independenţa şi doreşte să-şi consolideze suveranitatea. Dar sunt convins că şi alte grupuri naţionale din Moldova trebuie să beneficieze pe deplin de drepturile cetăţeneşti, inclusiv de principiul alcătuirii statale.”
Am încercat să readuc în atenţie doar câteva dintre gesturile publice ale Patriarhiilor Română şi Rusă în raport cu independenţa de stat şi suveranitatea Republicii Moldova. Nu m-am referit deloc la culisele diplomaţiei bisericeşti, care de asemenea sunt interesante şi importante. Bineînţeles că subiectul este unul larg şi merită o dezbatere cuprinzătoare şi amănunţită, pentru a se vedea cât de diferite au fost şi sunt poziţiile celor două Biserici, de altfel cele mai numeroase în ansamblul Ortodoxiei şi, din păcate, angajate într-un diferend istoric de natură canonică care vizează direct Republica Moldova şi perspectivele ei ca stat independent, integru şi suveran.
Vlad CUBREACOV este deputat în Parlamentul Republicii Moldova și este consilier cu misiuni speciale al Mitropoliei Basarabiei, parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române.