Căpeteniile lacome şi viclene, cocoţate în fotolii imperiale, îşi făceau făţarnic complimente, dar rîvneau să se păcălească unul pe altul, să acapareze teritorii străine şi să subjuge popoare. Interesele mulţimii, a oamenilor simpli, erau neglijate, călcate în picioare. Aşa era firea lor hapsînă…
Documentul, ticluit în grai diplomatic, purta un titlu paşnic şi măgulitor: “Pactul de neagresiune între Germania şi Uniunea Sovietică”. Articolul 1 al pactului prevedea:
“Ambele Părţi Contractante se obligă a se abţine de la orice violenţă, de la orice acţiune agresivă şi orice atac una împotriva alteia atît izolat, cît şi în comun cu alte puteri.”
Dar sub acest act de “neagresiune” fusese camuflat Protocolul adiţional secret, care înlesnea nelegiuiri odioase. Să-l cităm:
“1. În cazul unei transformări teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinînd Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes atît ale Germaniei, cît şi ale URSS.”
Iar punctul 3 ne viza direct pe noi, cei din Basarabia: “3. În privinţa Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii.”
În numele Guvernului Germaniei a semnat pactul Joachim von Ribbentrop, ministrul Afacerilor Externe, iar din însărcinarea Guvernului URSS şi-a pus iscălitura Veaceslav Molotov, comisarul Afacerilor Externe.
Documentul s-a semnat la Kremlin, în prezenţa lui Iosif Stalin, pe 23 august 1939. S-a legiferat o cîrdăşie făţişă şi ticăloasă între Hitler şi Stalin. Peste o săptămînă fiuhrerul dădu ordinul să fie cotropită Polonia şi în timp de 12 zile fasciştii puse stăpînire pe Varşovia. Ultimele batalioane poloneze capitulează la 5 octombrie 1939.
Nu rămase la o parte nici Stalin. La 17 septembrie 1939 trupele sovietice, sub pretextul că iau sub ocrotirea lor populaţia “ameninţată de cotropirea hitleristă”, atacă Polonia şi o parte din regiunile de est trec la Ucraina şi Belarusi. Cei peste 20 mii de ofiţeri polonezi, care şi-au căutat salvarea la “fraţii slavi” din URSS, sînt împuşcaţi mişeleşte în lagărul Katîn din Belarusi.
La 3 septembrie 1939 Anglia şi Franţa declară război Germaniei. Uniunea Sovietică la 30 noiembrie 1939 atacă Finlanda. În aprilie-mai 1940 armatele hitleriste ocupă Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia, invadează Franţa. Apoi Italia declară război Franţei şi Angliei. În aprilie 1941 Germania, Italia şi Ungaria pornesc cu război împotriva Iugoslaviei, ocupă Grecia, se dau bătălii în Africa de Nord, potopul de foc cuprinde ţări şi mări, iese în largul oceanelor. URSS îşi îndreaptă ura şi săgeţile spre România.
La 23 iunie 1940 ambasadorul Germaniei Schulenburg raporta din Moscova la Berlin: “Molotov mi-a făcut astăzi următoarea declaraţie. Soluţionarea chestiunii Basarabiei nu mai suferă nici o amînare. Guvernul sovietic caută, deocamdată, să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar el intenţionează să utilizeze forţa în caz dacă guvernul roman respinge acordul paşnic.” Printr-o telegramă expediată la 25 iunie 1940 din Berlin Ribbentrop îl instruia pe ambasadorul său la Moscova: “Vă rog să-l vizitaţi pe Molotov şi să-i declaraţi următoarele:
1. Germania rămîne fidelă acordurilor de la Moscova. De aceea ea nu manifestă nici un interes faţă de chestiunea Basarabiei. Însă pe aceste teritorii trăiesc aproximativ 100.000 de etnici germani şi Germania, fireşte, nu poate fi indiferentă faţă de destinul lor: ea speră că viitorul lor va fi garantat. Guvernul Reichului îşi rezervă dreptul de a face guvernului sovietic, la momentul potrivit, anumite propuneri în chestiunea strămutării acestor “Volksdeutsche”, aşa cum s-a procedat cu etnicii germani din Volînia.
2. Pretenţiile guvernului sovietic în ceea ce priveşte Bucovina constituie ceva nou. Bucovina a fost o provincie a Coroanei austriece şi este dens populată de nemţi. Destinul acestor atnici germani, de asemenea, constituie o grijă deosebită a Germaniei.
3. În alte regiuni ale României Germania are interese economice foarte importante. Aceste interese includ cîmpiile petroliere şi pămînturile agricole. De aceea, Germania, după cum guvernul sovietic a fost informat de către noi nu o singură dată, este extrem de cointeresată ca aceste teritorii să nu devină un teatru al acţiunilor militare.” (Culegere de documente “Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia”, Chişinău, edit. “Universitas”, 1991, pag. 11).
Peste o zi, ambasadorul Germaniei la Moscova îl informa pe Ribbentrop (telegrama “foarte urgent”, nr. 1236 din 26 iunie 1940): “Molotov m-a chemat astăzi în cursul zilei şi mi-a declarat că guvernul sovietic, în temeiul convorbirii de ieri a lui (Molotov) cu mine, a hotărît să-şi limiteze pretenţiile sale la partea de nord a Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi… În conformitate cu opinia sovietică, hotarul trebuie să treacă din cel mai de sud punct al Ucrainei Apusene sovietice, de lîngă muntele Kniatiasa, spre est de-a lungul rîului Suceava şi apoi mai spre
nord-est de Herţa pe Prut: ca rezultat Uniunea Sovietică va obţine o legătură feroviară directă din Basarabia, prin Cernăuţi, spre Lemberg (Lvov).
Molotov a adăugat că guvernul sovietic aşteaptă ca aceste cereri sovietice să fie susţinute de către Germania. La declaraţia mea că soluţionarea paşnică a chestiunii ar putea fi atinsă cu o mare uşurinţă dacă guvernul sovietic ar restitui României tezaurul Băncii naţionale române, transmis la Moscova pentru păstrare
în timpul primului război mondial, Molotov a declarat că nici vorbă nu poate fi despre asta, deoarece România a exploatat destul de mult timp Basarabia.”
Şi în aceeaşi zi, la orele 22 de noapte, ambasadorului României la Moscova Gh. Davidescu i s-a înmînat nota ultimativă a Guvernului sovietic remisă Guvernului român, din care reluăm primul alineat, primul “argument”:
“În anul 1918 România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcînd prin aceata unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”.
Apoi nota ultimativă mai aduce un “argument” tot atît de caraghios şi confuz, ticluit în dialectul bolşevic de ocupant: “Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic cu chestiunea transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţii este legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cît şi prin comunitatea de limbă şi compoziţie naţională. Un astfel de act ar fi cu atît mai just cu cît transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia a 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul URSS propune guvernului regal al României:
1. Să înapoieze Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi propunerile de faţă ale URSS şi că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică conflictul prelungit dintre URSS şi România. Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul guvernului regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.” (Ibidem, pag. 17-18).
E ştiut, ucrainenii n-au fost nicicînd populaţia majoritară în Basarabia, iar Bucovina de Nord n-a intrat nicicînd în hotarele Imperiului Rus. Unde mai pui că URSS a fost creată nu în 1918, cînd s-au unit cele două maluri moldoveneşti ale Prutului, ci în 1922. Şi ce “compensare” a plătit Rusia României că timp de 106 ani a sustras bogăţiile unei părţi din teritoriul ei, dintre Prut şi Nistru?
În ziua următoare, la 27 iunie, Guvernul URSS insistă în acelaşi ton agresiv: “În decurs de patru zile, începînd cu orele 14.00 ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti.” (Ibidem, pag. 19).
Prim-ministrul Gheorghe Tătărescu veni de urgenţă în Parlamentul României cu următorul discurs: “Basarabia este provincia ruptă din trupul Moldovei în anul 1812 şi revenită la Patria-mamă în anul 1918 prin voinţa unei populaţii care,
după un veac de aservire, nu-şi uitase nici originea, nici limba strămoşească
şi nu-şi înstrăinase nici obiceiurile şi simţirea. Unirea Basarabiei cu România nu a fost un act de cucerire, ci un act de eliberare săvîrşit pe temeiul unor drepturi care au fost şi au rămas în conştiinţa neamului nostru imprescriptibile.
Bucovina este provincia românească ruptă din trupul Moldovei în anul 1775 şi revenită la România integrată în hotarele ei etnice prin manifestarea voinţei populaţiei sale lămurit exprimate în 28 noiembrie 1918. Basarabia a fost şi a rămas una din cele mai vechi fortăreţe ale românismului, iar populaţiile străine care s-au pripăşit pe pămîntul ei nu i-au putut schimba nici caracterul, nici înfăţişarea: Basarabia cu populaţia ei răzeşească, cu toate cetăţile şi ctitoriile ei voievodale, a fost şi a rămas românească.
În noaptea de 26 spre 27 iunie, guvernul URSS, printr-un ultimatum care expiră în 24 de ore, a cerut României această provincie românească precum şi nordul Bucovinei.
România avea de ales între rezistenţă şi acceptare.
(va urma)