Prin anii ’70, bulevardul Magheru era locul unde puteai să îţi petreci frumos o zi, o dimineaţă, o după-masă sau o seară plăcută. Dacă începeai de la Piaţa Romană, colţ cu strada Mendeleev, dădeai de Barul Turist… unde veneau să îşi bea cafeaua, în general înainte de masă, scriitorii şi artiştii, iar după-amiaza studenţii de la ASE (Academia de Ştiinţe Economice) care se afla în apropiere. În interiorul arcadei din faţa florăriei de peste drum îşi aveau „scena în aer liber” studenţii excentrici de la teatru sau de la arte plastice, care veneau să facă „spectacol de atitudine” trecătorilor de rând… Unii vorbeau tare, alţii recitau poezele cu flori în mâna, alţii cu o mină blazată erau tolăniţi pe trotuar, pasivi precum statuile căzute de pe soclu… Veşnic aplaudaţi de cohorte de adolescenţi naivi… pentru care „vedetele şi vedeţii” erau precum nişte idoli ai modei, tunsorii sau manierelor… Uneori spre seara, când artiştii se retrăgeau spre casele lor, ca spectacolul să fie mai amplu, aceştia o luau în şir indian spre Universitate, mimând șchiopătatul şi călcând cu un picior pe trotuar şi cu celălalt pe carosabil… Deseori se făcea câte un şir de peste cincizeci de suflete… spre hazul trecătorilor bulevardişti şi spre stupefacţia bătrânilor care îşi scuipau în sân sau îşi făceau cruce întrebând timizi:
– De unde atâţia tineri infirmi pe bulevard?
– Vin de la ASE. Există acolo o secţie de şontâcologie, răspundea cate un „smeker” fără sedilă sub „s”…
Înaintând pe bulevard spre hotel Intercontinental, la prima intersecţie dădeai de restaurantul „Grădiniţa” şi cofetăria „Casata”… două localuri foarte la modă pentru studenţii care stăteau cu orele pe acolo, discutând proiecte sau scriindu-şi lucrările la mesele de pe terasa. Zona era împânzită şi de bişniţarii de valută, precum Asadur, Fluturaş şi Neamţu din Romană, sau de străini dornici să „agaţe” vreo fripturistă cu studii superioare pentru a scăpa de… singurătate. Vis-à-vis, pe Magheru colţ cu strada Tache Ionescu, era o cârciumă „valabilă” numita „Podgoria” unde îşi duceau veacul actori de „viţă de vie veche” – cum le plăcea domniilor lor să se definească -, prieteni cu Bachus, cei mai mulţi trecuţi de a doua tinereţe, de alde Jean Lorin Florescu, Ştefan Ciubotăraşu, Ştefan Mihăilescu Brăila…, majoritatea refugiaţi de la Teatrul Nottara situat în apropiere…
Mai jos, în perimetrul cinematografului Patria, era locul de promenadă a celor care îşi etalau toaletele, precum doamne îmbrăcate din „pachet”, sau domnii cu dare de mâna care „făceau” străinătatea. Mai puteai observa vânturându-se prin zonă şi câţiva tineri gigolo – de obicei studenţi – în căutare de doamne purii cu bani! Peste tot te loveai de bişniţarii de bilete de cinema care vindeau la dublu sau la triplu un bilet, mai ales când juca un film „mişto” de capă şi spadă, avându-l ca protagonist pe Pardailan Janpolbelmondu! Seara zona era „mai luminată” şi puteai vedea lume îmbrăcată la „patru ace” intrând sau ieşind din Barul Melody situat la subsolul blocului Patria. La „Melody” era program artistic select. Cânta Alexandru Arşinel şi Angela Taxieru. Dansa o trupă sub conducerea maestrului Sever. Număr special: Mariela Dumitriu viitoarea soţie a lui Aurelian Andreescu (mai târziu înlocuită de Mariana Meşteşug) şi Thury Ştefan metamorfozat în Charlie Chaplin. Clienţi de bază şi de vază: Ilie Năstase, Ion Ţiriac, Sandu Boc, odrasle de politicieni, artişti, scriitori şi mulţi străini, în special italieni şi arabi, desigur (ultimii) însoţiţi de paraşute şi bişniţari. Directorul barului, Mr. Viorel Păunescu! Înaintea acestuia tronase la şefie, Nea Aurică, un personaj simpatic, tatăl beţivilor de la „Abataj”, cum porecliseră aceştia faimosul bar bucureştean.
O figură foarte cunoscută a bulevardului Magheru era Pierre – Stăpânul Femeilor! L-am întâlnit prima dată la „Mon Jardin”. Evolua pe ringul de dans atrăgând atenţia tuturora. În sens pozitiv! Dansa bine! Punct! Seara veşnic prezent la braseria de la Lido sau la restaurantul Ambasador… Îmbrăcat la costum bleumarin cu dungi… cuceritor, manierat, ferchezuit, veşnic asaltat de o mulţime de gagici care îşi duceau veacul pe bulevard. Era printre puţinii bulevardişti care aveau un serviciu serios. Petrică era un fel de instructor-maistru la un centru şcolar industrial, dar seara se metamorfoză într-un gigolo de mare calitate. Un alt fante era Mr. Senti, un băiat simpatic, subţirel ca o aţa, cu părul lung, veşnic în preajma unor turişti italieni. Îşi ducea veacul pe la Lido… Avea un costum caffé au lait cu umerii ridicaţi… aşa cum purtau broscarii care invadaseră „piaţa bucureşteană” şi ne furau fetele. Deseori era însoţit tovarăşul de promenadă, Gigi Cheschese… primul dându-se italian, al doilea francez… cu toate că ambii erau originari din Republica Oltenia. Tot pe acolo puteai întâlni şi alţi „cocoşei mişto”… precum Moro, un băiat frumos foc… elegant, manierat, moartea balerinelor… de Tănase. Apoi mai erau prezenţi în zonă, Chinezu mic şi Chinezu mare… doi bişniţari simpatici, dar aroganţi foc!
La câţiva paşi de cinema „Patria” era hotelul „Ambasador”, vestit mai ales pentru restaurantul elegant şi spaţios, unde performau orchestre de valoare precum „Guido Manusardi”. De la intrare erai întâmpinat de un portar în uniformă de „general” care pentru 5 lei te ducea la cea mai bună masă din local… unde de obicei trona o plăcuţă cu menţiunea „Rezervat”. Pe mica scenă-podium a restaurantului s-au perindat şi s-au lansat foarte mulţi cântăreţi… precum Angela Similea-Movileanu, Angela Taxieru, Marian Munteanu, Aurelian Andreescu, Doina Cărpiniş, Antonio Furnari, Stela Enache… Într-o seară a cântat acolo, delectându-ne cu faimoasa melodie „Bye, bye, black bird” chiar vestitul Benny Goodman, aflat în trecere prin Bucureşti. La restaurantul Ambasador se mânca bine! Bucătăria producea „sortimente culinare” foarte gustoase şi destul de acceptabile la preţ, precum vestitul „biftec tartar”, „muşchi de vacă cu ciuperci”, „creier pane” şi mai multe feluri de şniţel. Aperitivul la modă era „caşcavalul pane” şi „filets d’anchois à l’huile”, cu pâine prăjită, mâncarea preferată a cucoanelor… care, cică, ţineau la siluetă. Bărbaţii cereau o porţie dublă din afrodiziaca salată de ţelină (foarte „la modă” în toate restaurantele selecte, mai târziu „brandul de ţară” a restaurantul „Minion” din Piaţa Amzei, condus de fraţii Chivu) Atmosfera era foarte plăcută la „Amba”, cum îi spuneam noi, cei de-ai casei! Acolo puteai să faci un dans, sau să îţi inviţi partenera sau prietenii la o petrecere oferindu-le o seară fascinantă… cu stil şi eleganţă. Ora închiderii = miezul nopţii, după care, dacă mai erai în „lovele” te mutai jos la „Melody”!
La următorul colţ de stradă era vestita cofetărie Scala… „dispărută” la cutremurul din ’77. O prăjitură bună, un diplomat, un cataif, sau o cafeluţă de calitate făceau concurenţă cofetăriei Nestor de pe calea Victoriei. Traversând bulevardul, dădeai de faimosul hotel Lido, cu braserie, grădină de vară şi ştrand cu valuri… Locuri scumpe şi neaccesibile bucureşteanului de rând, pentru acesta făcându-se un compromis… „autoservirea” de la colţul clădirii, unde contra a cinci lei mâncai o iahnie de fasole, două pârjoale şi trei felii de pâine! Boemii capitalei mai frecventau şi „Autoservirea lu’ Nea Chira”, situată pe strada C.A. Rosetti, în prelungirea cofetăriei Scală, unde mâncarea era mereu proaspătă şi gustoasă. Nea Chira era un mare specialist în arta culinară. Se zicea că făcea cea mai bună crema de legume din Bucureşti. Mulţi veneau cu sufertaşul să cumpere mâncarea, ca „la mama acasă”, de la autoservirea lui! Vara, pe domnul Chira îl găseai şef de unitate la restaurantele „Perla” sau „Neon” din Eforie Nord.
Continuând periplul, imediat după hotelul Lido, dădeai de cafeneaua Katanga, loc nu prea popular pentru „poporul muncitor”, mai ales că era împânzit de străini, studenţi de culoare, bişniţari, „paraşute” şi trăgători cu urechea de pe la secu’. Popular şi plăcut era însă băruleţul din gang de la „Unic”, numit şi „La chinezu” deoarece unul dintre primii barmani de acolo, nea Ionel parcă-l chema, semăna leit cu un kitai. Acolo puteai bea ieftin o cafea naturală dacă erai de-al casei, sau un „nechezol” pentru intruşi. Localul era frecventat de sportivii de performanţă care după ce luau masa la cantina CNEFS, situată la câţiva paşi, la intersecţia cu strada Oneşti. Aceştia veneau să se relaxeze şi să mai discute cu colegii de la alte sporturi. Ponderea o deţineau luptătorii, poloiştii şi gimnaştii, dar deseori mai veneau şi atleţii sau boxerii. Aceştia apăreau la bar în valuri… pe grupe sportive. Luptătorii: Florin Ciorcilă, Ilie Burcea, Gheorghe Berceanu, fraţii Buha… Lucian şi Jean, ş.a. Gimnaştii: Titi Păunescu, Petrică Mihăiuc, Adi Stoica, Mircea Gheorghiu (decedat la cutremur), Gabi Cailide… Ciobi Gal şi câteodată chiar şi tânărul Dan Grecu. Poloiştii, majoritatea purtau porecle: Ştefan Marica – alias Marţoi, Radu Lazăr-Lăzărică, Dinu Popescu-Dinte, Viorel Rus-Grasu, Dan Frâncu, Nic Firoiu, Vali Ţăranu… Rugbistul poet Tudor George zis Ahoe. Boxerii erau cam duri… dar nu cu ceilalţi sportivi: Fraţii Cuţov, Simion şi Calistrat, Horst Stumpf, Cătă Niculescu şi Teodor Pîcă… Din când în când mai apărea şi câte un fotbalist precum: Marius Ciugarin de la Steaua, Florea Dumitrache zis Mopsul şi Miky Kovacs alias Kopek (nepotul lui Pişti Kovacs, faimosul antrenor) de la Dinamo, Viorel Popescu (Băiatu’ Popii) şi Aurică Munteanu de la Sportul Studenţesc, baschetbaliştii Gigi Lungu, Gică Irimie, Titus Tărău şi mulţi alţii. Rareori „onorau cu prezenţa” băieţi ai politrucilor, ambasadorilor, sau ai slujitorilor statului de drept: Ioşca şi Marian Teodosiu, Gyuri Fazekas, Moţu Haiducu, Alexandru Inocan & Co.
Capo dei tutti capiDe-aş fi ca tine campion/ Aş renunţa la Panteon/ Şi-aş face praf toţi banii mei/ Cu bagabonţi şi cu femei…”
Pîcă era un individ excentric, erudit, spontan, deştept foc! Plin de toane, uneori flegmatic, răutăcios, alteori simpatic şi foarte plăcut la vorbă… Puţin cam (foarte! Sic!) alcoolic. Veşnic amator de chiolhane. Mulţi în iubeau şi îl respectam deoarece ştia multe. Făcuse câţiva ani de drept, era un excelent poet, literat, om de petrecere. Dicţie bună. Bun recitator! Prieten cu boema capitalei, cu majoritatea actorilor, cu scriitorii şi poeţii zilei! Pe la mijlocul anilor ’70 a jucat în câteva filme fără să fi studiat actoria! Era mai în vârsta cu vreo 20 de ani decât mine. Costumaţia lui era foarte aiurită. Într-o iarnă a umblat cu un loden ponosit, fără nici un nasture, încins la brâu cu o cravată. Într-o zi l-am întâlnit la rond la Pache, pe unde locuiam, dând târcoale restaurantului „Izvorul Rece” în căutarea unor „amici de pahar”. Dârdâia de frig. Mi-a fost milă de el şi l-am dus la mine pentru a-i oferi o haină îmblănită care îmi era prea mare. De cum a intrat m-a somat: „Coane, ai ceva de băut?”. Din (ne)fericire nu aveam… După câteva minute vede un borcan cu zeama rămasă de la nişte gogoşari muraţi. „Dai, bre… un gât de acritură, să mă dreg şi eu puţin?”. I-am spus că poate să o bea pe toată. Şi… aşa a şi făcut… plescăind de plăcere. Văzând că nu e rost de o „tărie” nu „staţionează” mult, invocând că trebuie să se întâlnească cu un prieten care are să-i dea nişte „biştari”. Ia scurta îmblănită, o îmbracă peste loden şi pleacă… Peste cinşpe minute… bătăi puternice în uşă! Vocea lui Pîca: „Deschide mă… că nu mai pot!”. Deschid şi îl văd pe amic roşu-congestionat la faţă. „Ce-ai păţit?” îl întreb. „Mă c… pe mine! Nu mai pot… Mama ei de zeamă acră…!” şi o ia aţă spre baie, dezbrăcându-se din mers. Iese radios după vreo juma’ de oră: „Acum mă simt ca un nou născut. Am eliminat tot trecutul bolşevic din mine!”. Îşi ia textilele de pe jos, se îmbracă, mă „bogdaprosteşte” şi pleacă. Peste două zile ne revedem la „Chinezu”. Domnul Pîcă tot în loden, fără haina cu care îl cadorisisem. „Auzi boierule, să nu mă cerţi… Am măritat-o! Era prea caldă pe dinafară, iar mie îmi era frig pe dinăuntru. Am schimbat-o pe nişte agua ardiente!”…
Deseori, Pîcă era însoţit de prietenul său, graficianul-poet Florin Pucă, caricaturist, pamfletist, parodist şi poetist… cum îi plăcea amicului Pîcă să-l definească. Pucă avea un păr bogat şi o barbă rasputiniană. Văzându-i împreună, noi, amicii de la bar, îi luăm la mişto cu „Dacă şi cu Poate s-au dus să înoate, dacă Pucă nu era, Pîcă iarăşi se-’mbăta!”. Iar Pîcă ne ţinea isonul: „Pîcă şi cu Pucă, ar bea câte-o ţuică! Dacă daţi o vodculiţă, vă compun o strofuliţă… Dacă nu-mi daţi un rom mic, nu vă mai compun nimic…!” Şi desigur noi îi (le) ofeream câte o băuturică… Pucă era mai ponderat, Pîcă însă, după câteva „vodci, romuri sau coniace” la bord începea să facă spectacol: „Cu beţivii mei să fiu aş vrea / Pe la crâşme să mai dăm o raită, / Cu parale toţi la teşcherea / Eu în capul lor vătaf de haită”. Noi, eram în extaz! Învăţasem cu toţii poezia pe de rost! Apoi recita, fără frică, epigrame, catren după catren… avându-l ca subiect pe Alexandru Graur, Adrian Păunescu, pe Ceauşescu, pe Ceauşeasca, sau pe cine ştie ce alte figuri „luminate” ale Epocii de Aur…
George ROCA, Sydney, Australia, 1 septembrie 2013
Despre autor:
Născut la 14 iulie 1946, România. În 1980 s-a stabilit la Sydney, în Australia. A studiat la Facultatea de Filologie din Oradea. Studii de actorie și arta mânuirii păpușilor, etc. Are o bogată activitate literară și publicistică, fiind prezent cu poezii și proză în multe reviste din România, Australia și America. Este membru al Academiei de Științe, Literatură şi Arte (ASLA), al Academiei Româno-Americane, al Academiei Româno-Australiene, al Ligii Scriitorilor din România etc.
Alte detalii: v. aici.
Deasemenea Bucurestean si din aceiasi generatie, cat si actualmente ‘consatean’ in Double Bay, m-am delectat cu acest articol deosebit de bine scris.
Poate ne intalnim la ’21’ la un pahar de amintiri Bucurestene.
Ca traitor al zonei remarc acuratetea relatarii. Cu mici corectii:
Pisti Covaci a fost antrenor la Steaua, Ajax si nationala Frantei dar niciodata la Dinamo, cantina CNEFS era la intersectia cu Campineanu, fost Aristide Briand, la intersectia cu Onesti fiind alt restaurant, avea si autoservire, cred ca Bulevard ii zicea, iar ultimul restaurant pe Magheru pana in Universitate era Dunarea cu vestitul bar de la etaj unde se bea, printre altele, Dubonnet care era la mare moda in anii’70.
Dunarea, ca si cofetariile Casata si Scala, a cazut la cutremur, cunoscatorii spunand ca datorita eliminarii unor stalpi de sustinere, asa sa facem spatiul mai larg ! Barului Turist i se mai zicea „La Aprozar”, ca asta fusese anterior.
Ar mai fi de amintit Lacto Dorna unde se halea ieftin si pe saturate, imi amintesc cartofii parizieni, inainte sa mergi sa bulanesti-mozolesti o gagica la film la Republica (Scala) aflat langa.
In rest e bine si trezeste nostalgii minunate !
Am uitat Zahana „Zori de zi” fecventata de avocati, studenti, micii negustori precum si alti chefli, cu produse specifice de „dres”, ciorba de burta si tuslama incepand de la ora 5 dimineata !, mititei, fleici, organe, etc., pe locul actualului Teatru National spre Bd. Republicii, azi evident disparuta.
Fiind şi eu din zonă, să adaug câteva locuri şi amintiri.
– După Coloanele din Piaţa Romană (o zonă foarte poluată de autobuze) se ajungea la magazinul Polar, cu merdenele cu brânză excelente, ce puteau fi consumate stând, câteodată chiar şi cu bere.
Într-o vitrină se găsea o raţă împăiată, cu o muscă vie pe ea, care i-a plăcut grozav fiicei mele de vreo doi ani. În următorul weekend mi-a cerut să o vadă din nou, şi m-am executat prompt. Deoarece musca îşi luase însă zborul, fiica mea a cerut-o înapoi şi a plâns mult când a aflat că nu o pot aduce.
– Peste drum era magazinul „Electrotehnica”, cu televizoare şi aparate de radio româneşti, dar şi cu magnetofoane poloneze. Când aveam mult noroc, găseam acolo şi benzi magnetice, provenite din import (BASF – scumpe foc, dar de calitate).
– Vizavi de cinematograful Patria, pe partea lui, se afla agenţia companiei Swissair, un loc important pentru cei puţini care aveau de ce să intre acolo.
– Cam vizavi de cinematograful Republica era un magazin Filatelia, unde lucra o fată cu care am fost coleg de scoală secundară. Astfel puteam cumpăra timbre de cea mai bună calitate, deoarece fata mă lăsa să aleg ce-mi plăcea dintre ele.
– Ceva mai spre centru se afla Fondul plastic, care m-a salvat când am uitat până în ultima zi să cumpăr un mărţişor pentru viitoarea mea soţie. Cred că doar datorită acestuia (parcă era un coşar) am scăpat cu viaţa 🙂
– Aproape de Universitate se afla celebrul Pom cu vrăbii, pe care se agitau sute de păsări, făcând un zgomot asurzitor. Era o idee foarte proastă să treci pe sub acest pom, deoarece riscai să fii acoperit cu mult „noroc”.
Pe Bd. Magheru am circulat cu maşina în noaptea sinistră şi memorabilă a cutremurului. Era multă agitaţie, în special în preajma clădirilor prăbuşite, iar sub cauciucuri scrâşneau uneori materiale căzute de pe acoperişuri.
Amintiri, amintiri!
Ha, ha! Ce activitate intensa pe aici!
Multumesc tuturor cititorilor si celor care au mai adaugat cateva din amintirile lor la acest material! Sunt amintiri minunate… pe care deseori le revad in mintea mea. A fost o perioada frumoasa din viata mea… Chiar daca deseori comunismul ne afecta existenta!!! V-as ruga mult sa mai adugati tot ceea ce va amintiti din aceea perioada… despre Bulevardul Magheru si imprejurimi! Multumesc anticipat. (In perioada aceea am locuit vreo catva ani la nr 18 in Blocul Garofita, etajul 4… cel lipit de blocul Nottara, cu fata spre blocul Patria – de unde vedeam – de pe balcon – bulevardul in toata splendoarea lui!
Dle Manta! La cutremur am fost acolo in piatzeta din fata blocului. Noaptea am dormit in Gradina Icoanei… A doua zi ne-am „plimbat”… pe bulevard… sa vedem dezastrul! Doamne…!!!
Draga Nicky W, nu esti tu cel care facea vizite vara la Oradea pe str. Eminescu nr 13??? Mica-i lumea! Acum nu pot sa ne vedem in DBay dar vine vremea! (dupa vacanta!)
Draga Mr Connaisseur, cred ca e corect ceea ce spui in legatura cu Pisti Kovacs! Steaua!? Cred ca da… Scuze! L-am cunoscut f bine, dar in afara fotbalului! Si pe Micky (Kopek), nepotul sau… Baieti faini! Cantina CNEFS… Nu mai tin minte noua denumire a strazi! Posibil ca asa o fi… Mersi pentru antentionare! Mai adaugati daca va aduceti aminte! Promit sa refac materialul! E bine sa se stie!
Ha, ha… Dubonnet, sus la Dunarea! Am fost de multe ori! Imi placea insa Campari! Si la Braserie la Athenee! Va mai aduceti aminte de bancurile seci? Mai stii bancul cu „Campari”? Cam pari… adormita! Dar cu Lenin!? Le ninge intruna! Am adunat mai multe… Vine vremea publicarii!
Zahanaua mi-o amintesc, dar… Terasa Colonadelor! Mon Jardin… Barul de jos de la Lido, resturantul Cina (si barul!)
Victore! ‘Pomul cu vrabii” care te umplea de pistrui albi… il mai tin minte! S-a facut chiar o melodie pe seama lui! Compozitor Radu Serban (numit „Fabiricantul de slagare”). Canta Roxana Matei, intr-o bucurie… si noi cu ea!!! (Special 4U. Fa clic aici:
https://www.youtube.com/watch?v=CSpfvsAxN6M Ca deh, daca-i bal. bal sa fie!)
Magazinul cu ratza impaiata nu era cumva Vanatorul? Cu salam de urs si alte delicatetzuri? Prin ’83 m-am reintors in Bucuresti! Era cam mare fomica! Intru in Amzei (piata) si pe dreapta era o macelarie de unde luam deseori carne… Vad o coada imensa… pana aproape de Take Ionescu! De curios ce sunt, intreb si eu: „Ce se da bre, acilea? ” La care, imi raspunde un nene mai in varsta: „Fratii Petreusi, sa-ti traiasca familia!”/ „Fratii Petreus? Si cat costa biletul? (zic eu) „Bai, nenica! Dumeanta de pe ce lume ai picat? imi spune moshulescu! Zicea bine ca am picat… deoarece veneam chiar de la capatul Pamantului, din Australia! ” Pai nu zisesi matalutza ca e spectacol cu „Fratii Petreush”? Am auzit de ei! Aia mici din Oash, cu palarioara” ” Nu, nenicule, astia e de Crevedia! Tre sa vina… Astept de dimineata! „Un’ sa vina?” intreb eu in naivitatea mea. „Ei. un’ sa vina? La macelarie nene, la macelarie… Doi puishori intr-o punga… mici si prapaditi, care seamana cu Fratii Petreus! Ai inteles nene!? Cred ca matali vii din provincie… asa ca te iert! Dar numai daca imi raspunzi la o intrebare: Pe Sofia Vicoveanca o stii!?” Eu tzantzosh: „Personal nu o cunosc dar imi place cum canta!” „Hauleo nene, chiar ca esti picat din alta lume…. Sofia Vicoveanca e o gaina slaba ouatoare… cu un gat lung… ca si al artistei! Ai picat la examen! Sa te muti la Bucuresti si sa te vedem cum intregesti randurile noaste… la coada la carne!”
Cam atat pentru azi!
Salutari!
Ştiam de cântec, deoarece cu de astea ne tot omorau la radio. Pentru tineri nu era ce trebuie. Mersi pentru linkul către interpretarea Roxanei Matei, pe care am recunoscut-o. Am aflat şi de ce a dispărut brusc: în 1972 a plecat în RFG.
Magazinul cu raţa era într-adevăr Vânătorul. Nu cred să fi cumpărat vreodată ceva de acolo.
Pe partea dreaptă, în sensul dinspre Romană, se afla magazinul Unic, cu produse mai speciale. Acolo am luat, o singură dată, o sticlă de Porto original, preţ 100 lei.
În încheiere un banc de atunci, cu doi oameni în vârstă care şedeau la Capşa (pe CV, desigur). E un dialog, pe care îl reproduc destul de exact:
– Plouă…
– Cu ăştia!
– Iar plouă…
– Ia mai dă-i în aia-a măsii!
Am citit toate comentarile si nu-mi vine sa cred ca toti aveti aceste amintiri superbe si va aduceti aminte de nume de restaurante, strazi, cafenele!
Cind citesc aceste comentarii, am impresia ca parca nu am trait si eu la Bucuresti.Poate eram prea tinara si naiva (nascuta 1947 si plecata ianuarie 2,1965)sau am uitat. Doua motive foarte posibile.
Imi face nespusa placere sa citesc despre Bucuresti!
Multumesc dlui Roca pentru acest articol si celorlalti comentatori pentru amintirile lor.
Daca tot vorbim aici de Bucurestiul anilor ’70 va trimit o poezie care se refera la acele vremuri! (Astept critici si competari)
Athenée 1975
Hai la Athenée Palace
Unde nouă mult ne place!
Lumea bună-a capitalei
Vine să stea la taclale
Şi să tragă un vizichi,
Să îl vadă pe Patrichi,
Pe Pascu cu cascadorii
La masă cu trei prigorii
Îmbrăcate-n geci de scai
Dai un ban, poţi sa le ai!
Două paraşute mute,
Cu tarif de „şapte sute”
Nemâncate de o lună
Stau la masa cea mai bună.
Au amanţi, doi negrotei
Camera 303
Şi-un pârlit arăboi
De la 202.
Într-un colţ Nicolaescu
Bea cafea cu Albulescu.
Printre sticle şi ulcele
Pucă, Pâcă, Mălăiele…
Iar colea lângă-intrare
Răutu şi Mălaimare!
Nicu şi cu doi jealaţi
Servesc varză cu cârnaţi
După ce-ai băut la bar
Opt sticle de Murfatlar!
Directoru’ Anastasiu
Se ceartă cu un chefliu
Explicându-i că nu-i place
Beţivi l-Athenée Palace
Care e puşi pe scandal
Şi-l trimite la spital
Să îşi facă un control
La cap şi la demisol…
Jos la barul cel de noapte
Intră numai cine poate
Trei străini, cinci bişnitari
Că e plata în dolari.
Cântă Virginica Ciuciu
La ţambal, neagră ca tuciu.
Ospătari cu epoleti
Şi mulţi boşi beţi-criţă-beţi.
Foaie verde ciumafai
Dai un ban, onoare ai,
C-aşa-i l’Athenée Palace
Unde nouă mult ne place!
🙂 🙂
(cu excpţia lui „negrotei”, „arăboi”, „neagră ca tuciu”… dar reflectă, probabil, o anumită mentalitate a vremii – de ieri şi de azi…)
> C-aşa-i l’Athenée Palace
> Unde nouă mult ne place!
Într-adevăr, la mijlocul anilor ’70 acest restaurant, central şi elegant, avea un renume bun. Mergeam din când în când acolo cu soţia, pentru delicioase bulete cu caşcaval, pe care le serveau cu bere, la preţuri rezonabile pentru locaţia respectivă.
La începutul anilor ’80 restaurantul a început însă să reflecte şi el penuria generală a acelor vremuri, care începuse să-i lovească pe (aproape) toţi, dar nu ştiam cât de departe se ajunsese deja.
Am fost invitat, cu soţia şi fetiţa noastră, trecută de doi ani, de o rudă din Franţa, la un restaurant bun, la alegerea noastră. Am optat rapid pentru Athénée Palace, pe baza experienţelor pozitive trecute, şi ne-am dus cu toţii voioşi să luăm masa de prânz.
Prima surpriză a fost că din meniul elegant şi aparent bogat nu era servit decât un număr foarte limitat de feluri de mâncare. Ne-am conformat, am „ales” din ce ne-a spus ospătarul şi am comandat în consecinţă. După o aşteptare destul de lungă, deşi restaurantul era gol-goluţ, am fost până la urmă serviţi. Între timp am glumit că precis bucătarul aleargă prin curte pentru ca să prindă un pui de găină…
Odată serviţi, ruda noastră a obiectat imediat că farfuriile sunt reci, ceea ce ne-a făcut să zâmbim pe sub mustăţile pe care nu le aveam. Desigur că nu existau nu numai farfurii calde, dar nici măcar ideea acestora.
Soţia mea a început să desfacă imediat porţia de pui, comandată pentru fiica noastră, când a fost izbită de un puternic miros de stricat ce venea de la el. Noi i-am confirmat imediat „descoperirea”, după care am cerut ca puiul să fie înlocuit cu un altul, proaspăt de această dată. Ospătarul a susţinut pe loc că puiul nu miroase, dar un şef de-al lui ne-a dat cumva dreptate, drept care am fost puşi din nou pe lista de aşteptare. Pe fetiţă am consolat-o între timp cu nişte pâine.
După o altă aşteptare lungă, ospătarul a venit cu un nou pui, care puţea la fel de tare, drept care am renunţat şi la acesta. Nu-mi mai amintesc ce am mai făcut acolo, dar în anul în care am mai stat în ţară, după masa de neuitat, nu am mai pus piciorul în acel restaurant. Nu a fost de altfel nici o pierdere, deoarece „procedurile” de emigrare ne-au ocupat oricum tot timpul şi toate gândurile.
Amintiri, amintiri!
@D-l Roca,
simpatica poezia dar o stiam cu „la Athene Palace unde fetelor le place”. Variante. Imi amintesc ca in anii ’70 sef de Restaurant sau de Complex (Hotel, Restaurant Braserie si Bar) ca fiecare era cu gestiune separata era unul sa-i zic doar tov.V, tare omul conectatat la toate firele. Asta era balbait din nastere dar balbait nu gluma. Si intamplarea a facut sa asist la o discutie cam in contradictoriu cu alt balbait. A fost mortal fiecare acuzandu-l pe celalalt „ce Domne faci misto de mine, ma imiti” ?
Alaturi era Cina cu micii cei mai buni din Bucuresti care erau adusi la masa intr-un castron de alpaca cu capac sa se pastreze fierbinti. Restaurantul era condus de d-l Gheorghe Giogea foarte meserias. L-am cunoscut personal si povestea cum telefona personal Gheorghiu Dej de alaturi din CC (nea Gica ai o masa si pentru noi?) si venea insotit de gasca lui adica Bodnaras, Chivu, Pauker, Apostol, etc., mancand simplu, fara fite omenindu-i la sfarsit pe lautari lasand si un bacsis bun pentru ospatari. Il intreba pe cel care facea plata, mai, ai avut grija de toti ?
Apropo de bancuri seci, eu stiam varianta Cam pari nf. Ce faci vara ? Ca si iarna. Si iarna ? Iar n-am bani. Imi aduc aminte de o cimilitura cand s-a trecut prima data la ora de vara cred ca era prin iulie 1978 care suna asa A venit vara fiebinte, am dat ceasul inainte si traim ca Kunta Kinte (scuzati cacofonia). Tocmai se lansase serialul le TV. Ehehe de unde sa stim noi ca pe vremea aia era parfum fata de ce am apucat dupa ’84.
Continuati depanarea ca cel putin personal imi face placere. Nu traiam in lux dar eram tanar si asta conta. Ma rog, asta zic acum ca atunci nu prea apreciam tineretea o consideram ceva normal si firesc.
Alex! Corect ceea ce ai remarcat… dar asta era mentalitatea (de fapt limbajul) vremii. Era totusi benign! Cu timpul va disparea… Sunt convins!
Sper ca cineva sa poata aduna acest parfum al anilor 60-70, pina cind Revolutia Culturala a lui Ceausescu 72 a apucat sa isi faca efectele, intr-un film artistic, sau de ce nu, un serial. Era o „realitate paralela” a românilor care a rezistat atacurilor ideologiei totalitare. Probabil ca erau si multi politruci care se bucurau si o protejau. Pina cind nu s-a mai putut: dezastrul asupra spatiului public aplicat constant in tot deceniul 80 si ale caror pierderi in frumusetea ansamblurilor urbanistice si a unor traditii ale vietii sociale (cele povestite in articol) nu s-au mai recuperat.
George a scris: […] pina cind Revolutia Culturala a lui Ceausescu 72 a apucat sa isi faca efectele.
Impactul a fost rapid, fiind descris în articolul indicat de link. Eu îmi amintesc cum am constat, cu uimire, că de la o zi la alta de pe ecranele cinematografelor bucureştene centrale au dispărut, timp de câteva luni bune, toate filmele străine.
@ D-l Petrineanu, corecta observatia dv. cu „realitatea paralela”. Se pare ca este o trasatura genetica a romanilor de a se adapta. Daca privesc in trecut romanii au cam trait parallel,chiar si astazi.Din pacate paralel cu multe. Intr-adevar romanul s-a descurcat si dupa asa zisa Revolutie culturala, restaurantele si barurile functionau normal se organizau ceaiuri si petreceri de tot felul,la Alimentara se gasea vin,bere si tarii pe alese si saturate. Mai nasol cu filmele ,repertoriul teatrelor si muzica dar magnetofoanele se inmultisera ca si casetofoanele mai tarziu a aparut si video. Treaba s-a stricat complet dupa 1980 cana a inceput frigul si penuria de detoate,alimente,medicamente,hartie igienica,sampon,inclusiv chiloti.Plus programul TV de doar doua ore si alea numai cu EI. Imi amintesc iarna lui ’84 cand brusc m-am trezit in frig nici nu m-am gandit la „rationalizare” credeam naiv ca e vreo avarie mai serioasa. Apoi a inceput cu lumina si gazele la bucatarie. Urata viata sa te bagi in pat de frig cand ajungi acasa .
Acelasi articol l-am cititi si pe blogul lui Dan Manusaride.
Cine este de fapt, autorul lui ?
@Mike Farkas
Acest material a apărut pe multe bloguri şi publicaţii, fără specificarea autorului, dar noi am făcut efortul să găsim adevăratul autor şi să-i cerem pemisiunea. A participat şi la discuţii.
Deci autorul este dl. George Roca din Australia
Corect! (dle Leibovici!)
Nu ma supara ca e sfeterisit! L-am scris cu sufletul… Sa se bucure toti nostalgicii!
Dl Manusaride le-a mai „sfintit” un pic… ca deh, plagiatul e ma moda! Ce sa zic…
Sa fie linistit ca nu nu va avea repercusiuni din partea mea, cu toate ca materialul are protectie de copyright:
Vezi: http://confluente.org/George_roca_deceniul_sapte_george_roca_1378505679.html
si este specificat clar la subsolul articolului ca:
Referinţă Bibliografică:
George ROCA – DECENIUL ŞAPTE. BULEVARDUL MAGHERU, BUCUREŞTI. / George Roca : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 981, Anul III, 07 septembrie 2013.
Drepturi de Autor: Copyright © 2013 George Roca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
…Domnilor si Doamnelor, am savurat povestile, am savurat acuratetea si indraznesc sa mai adug niste povestioare cu „vedetele” timpului…
Mircea Pascu, cascadorul, care nu scapa pe nici una din noi sa ne ofere un rol in filmele lui Nicolaescu si ne invita acasa, dupa colt sa semnam contractul… si unde pui ca ma chema Pascu ca pe el, dar nu cazusem din acealsi „family tree”…
Cucu Sergiu, antrenor de volley si „liber schimbist” care omora Magehru de la un cap la altul in minunatul lui Chevrolet Impala decapotabil… nu era party in care sa nu apara chiar daca nu cunostea gazda el aparea… avea de atunci „network” si bine informat de tot ce misca in Bucuresti. Nu dansa, doar manca, si daca il intrebai ce mai spui raspundea invariabil „nu-i frumos sa vorbesc cu gura plina”… chipes, elegant, inalt, subtire dar atletic, umbla vorba ca avea vreo 40 de costume de haine in sifonier – intr-adevar totdeauna impecabil si „a quatre epingles”. Dupa ce manca, pleca la vanat ce domnisoara a venit singura si se oferea sa ne conduca acasa… pai eram flatate numai ca ne plimbam in asa masina…
Erau anii ’65-’68, Daca erai prin centru si vedeai un puhoi de lume adunata deja se stia ca acolo a oprit Cucu Sergiu. Am cazut in plasa lui odata… eu si prietena mea, nu am asteptat de doua ori invitatia si am sarit in masina… ce senzatie, vara, briza de miezul noptii in masina alba si decapotabila ce zbura pe strazi. Intram pe Bd. 6 Martie, in loc sa ia dreapta la Cismigiu, trece inainte spre Piata Kogalniceanu. Noi asa mai naive, studente cuminti si studioase, asa ca fetele de la Politehnica, ne uitam una la alta in disperare „doamne unde ne duce asta?”… nu avem ragaz sa intrebam ca tipul opreste la benzinarie… nici in ziua de azi nu stiu daca chiar a pus benzina, dar cert vine la noi si spune „fetelor am uitat portmoneul acasa, nu stiu, nu il am, sper ca nu mi s-a furat etc etc… va rog ajutati-ma cu cat aveti”… studente nu aveam mult dar si cat aveam pt. noi erau bani multi… se duce sa plateasca (oare?), vine, se intoarce intr-un tarziu se urca in masina si incepe sadea la cheie… vorba generatiei de atunci „benzineste, benzineste, dar nu porneste…” si nu a pornit. Smerit se intoarce spre noi fetelor imi pare rau, trebuie sa luati tramvaiul.
Era Vulpoiul Bucurestiului, curand toate tricurile lui se perimasera, dar cum vorba spune „fiecare isi gaseste prostul” asa si el.. mai prindea cate un naiv.
Si apoi minunatul Titel Rucareanu… masa lui rezervata continuu in Ambasador… era ca parte din mobilier, vesnic acolo… si apoi era cercul restrains al lui Geks Rosetti, deja in varsta dar inconjurat numai de tineret si cu mana lui dreapta Dimi Patrulius, care locuia in blocul cu „Cinemateca”…
D-le George ROCA, mii de multumiri pentru moment… am intinerit rau de tot..
PS. Ce pacat ca nu te-am intalnit pe meleagurile dupa care oftez si acum… inima mea este inca acolo vagabond strazile australiene… te rog ai grija sa nu calci pe ea… am trait 4 ani pe peste tot mai putin Perth….
cu multa stima, Simona
Amintiri despre anii ’50 (semnalat de un prieten din Bucureşti):
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2013/06/parfumul-anilor-50/