Plâng copacii…
Plâng copacii.
Poţi auzi durerea lor?
Nici ploaia,
nici lacrima ta n-o aude.
Nici sfinţii
nu le aud bocetul.
Plâng copacii…
27 mai 2011
Poartă spre Cer
Din palma întinsă, fire de nisip se scurg în delta vântului.
În orele clepsidrei, aluviuni de gânduri în zborul randunelelor.
Sub povara trecutului neputinţa trăirii prezentului,
petale de iris şi-albastre frunze vibrează în proiecţia viitorului.
Când zidul uitării se prăbuşeşte,
soarele-i mai puţin întins, vântul mai calm,
punte între Cer şi Pământ, stăpâni ai timpului, dincolo de cuvinte.
În oarbe oglinzi nu va fi mâine, nici ieri,
din lumea umbrelor, peste flăcări,
lacrimile pietrelor vor dezlega taina lor.
Acolo, pe ziduri şi-n iarba ruinelor, şi-a scris numele de copil,
mici hieroglife încrustate de curcubeul vechiului timp,
Se-ntoarce cu gustul vântului şi-al sării pe obraji,
cu-aroma ploii în păr.
Şi ea, fântâna înţeleaptă,
ochi paşnic retras prin umbra deşertului sonor.
Înconjurată de Lumină, porţile-i deschid lotusul
cu o mie de petale spre infinit.
Cu-a ei caldă privire, Teah întinde mâna
să-i prindă pierduta-i suflare,
uniţi şi-au regăsit vibraţiile universului, a geometriei sacre.
Ştie doar, adevărata lumină străluceşte în mijlocul întunericului!
3 ianuarie 2011
Povestea celor o mie de vieţi şi-o nouă viaţă
– Bunicule, ce sunt acolo în zare?
– Nişte dealuri.
– Şi după dealuri?
– Alte dealuri.
– Şi după alte dealuri?
– Dincolo sunt munţii, puiule!
– Dar tu, micule, ce îţi doreşti în viaţă?
– Altă viaţă!
– Şi după altă viaţă?
– O altă viaţă!
– Şi după acea viaţă?
– Ultima viaţă sau o nouă viaţă!
Ibn Al-Nadim derula, prin imaginile touchscreenului
din Fihrist, oglinda Timpului.
Când visul călătorea prin nopţi şi zile arabe
de-a lungul atâtor sute de vieţi,
fiica povestitorului îi prevestea lumina
tămâiosului zâmbet din manuscrisul Saragossei,
fiece viaţă prin pierderea nopţilor arabe.
El viaţa-şi dorea, suplimentarele nopţi
la cele o mie şi una nopţi,
povestea tuturor poveştilor şi viaţa fără de moarte…
Vedea derularea unei stranii, crude,
inexplicabile iubiri cu unica fată,
trăite în acea parte a oraşului,
dincolo de fumul amestecului de culori,
miresme ale unei primăvari şi toamne, uitând
de tărâmul de dincolo de voal,
atinsese Absolutul prin priviri, gânduri, vise, trăiri.
Un vis răscolit persista prin timp, frânturi de imagini,
flori, sălcii plângătoare, o tânără fată la mijloc de pod,
o tulbure apă care reflectă lacrima privirilor ei,
un tânăr pătruns de frigul durerii din ea, apoi se trezea…
un tremur, ud leorcă, frisoane, o spaimă de moarte.
Şeherezada atât doar ştia,
trandafirul luminii nu înfloreşte în somn,
căprioara acum doar se-adapă,
din izvorul ei, o mie de vieţi şi ultima viaţă.
15 mai 2010
Printre nori de cuvinte, ploaia a înflorit tăcerile
În ziua acelui straniu reflux,
dansând foarte aproape de moarte,
au plecat zeii.
Capetele lor devin tot mai mici,
două puncte la orizont,
o boare de tăcere,
o zbatere, abia perceptibilă, de apă.
În urma lor, marea redevine lină,
închizându-se deasupra.
Retrase, apele au oprit vântul
într-un timp încremenit.
Dezlegând moartea de viaţă,
în ultima noapte,
marea păstrează sărutul
şi morţii
unui trecut tot mai îndepărtat.
Peste mări,
un albatros rătăcit purtat de valuri…
Cu gust de ceaţă,
o împletire între tristeţe şi soare
respiră ritmuri mareice.
Câinele negru muşcă adânc,
încă puţin şi-i devorează inima.
Ploaia a înflorit tăcerile celor două fluvii:
– dor şi cuvânt –
în aer, printre nori de cuvinte,
zborul pierdut al unui fluture…
Sufletul-copil
amestecă în pumni culori de foc
şi sunete de lumină,
la o margine de stea îşi înalţă iubirea.
Mâine va ajunge la fântâna visată!
11 februarie 2011
Frumoase şi inspirate poezii, pe care vă mulţumesc că le-aţi publicat aici.
Celor care sunt adepţi ai creaţiilor scurte, le recomand cu căldură următoarele strofe:
Plâng copacii…
Plâng copacii.
Poţi auzi durerea lor?
Nici ploaia,
nici lacrima ta n-o aude.
Nici sfinţii
nu le aud bocetul.
Plâng copacii…
Vă multumesc, stimate domn Victor Manta.
Gânduri alese!