Pe stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti, în faţa a circa 2000 de spectatori, Dinamo a învins sâmbătă 31 mai pe Steaua cu 6 – 0 în finala campionatului de rugby al României.
Scor minim, fără niciun eseu marcat, în faţa unei asistenţe minime, în urma unui spectacol minimal, dar şi în faţa unor aşteptări minime.
Căci rugby-ul românesc, mai ales cel de club intern, este de mult unul minimal, iar asta s-a văzut în meciul dintre cele mai bune echipe ale României, echipe de vârf nu numai anul acesta, dar în general în ultimii 60 de ani, căci după 1989 nu s-a schimbat prea mult în monopolul cluburilor poliţiei şi armatei în jocul cu balonul oval.
Greşelile flagrante de tehnică, orientarea tactică confuză, preferinţa deprimantă pentru jocul cu piciorul – perpetua racilă a rugby-ului românesc – condiţia fizică precară, accidentări la fiecare câteva minute au dominat această partidă anostă câştigată totuşi pe merit de Dinamo, care a avut o superioritate netă pe înaintare – acolo unde se câştigă mai întotdeauna un meci de rugby.
Nivelul slab al meciului nu e surprinzător datorită faptului că cei mai buni jucători români nu joacă în ţară, ci evoluează în Franţa, Italia sau Anglia.
Doar înaintaşii din linia a treia Costică Merşoiu (cel mai bun jucător de pe teren) şi Alexandru Tudori de la Dinamo şi fundaşul Stelei, Florin Vlaicu, s-au ridicat peste nivelul mediocru al partidei.
Ȋn acelaşi timp cu meciul din Capitală s-a disputat pe stadionul Twickenham din Londra finala campionatului Angliei, în care Wasps a învins pe Leicester cu 26 – 16, în faţa unei asistenţe record mondial pentru un meci de club, 81600 de spectatori.
Orice comentariu în plus e de prisos.