Un interviu inedit acordat de marele violonist Europei Libere în 1956.
În arhiva excepţionalului ziarist şi a regretatului director al Radio Europa Liberă care a fost Noel Bernard s-a păstrat un document cu totul deosebit, ce ne-a fost pus la dispoziţie la dispoziţie de soţia sa, Ioana Măgură-Bernard, şi pe care a venit momentul să vi-l prezentăm în contextul aniversărilor anului centenarului împlinit de la naşterea violonistului Yehudi Menuhin.
Noel Bernard şi Yehudi Menuhin s-au întîlnit în 1956, un an după moartea lui George Enescu, iar celebrul muzician a acceptat să acorde un interviu – cum îi mulţumea ziaristul – „vocii României libere”. Dacă astăzi nu avem suficiente informaţii pentru a descrie exact contextul în care a avut loc acest interviu, păstrat integral în limba engleză şi fără o datare precisă, elemente din discuţie permit o datare a sa relativă: după data creării operei Oedipe la Bruxelles (premiera a avut loc la 6 martie, urmată de patru spectacole pînă la 17 aprilie) şi înainte de turneul lui Yehudi Menuhin la Budapesta, la 11-12 iunie.
Intervalul s-ar putea restrînge şi mai mult, dat fiind că Noel Bernard nu face nici o aluzie la incidentul petrecut la 4 mai 1956 la cimitirul Père Lachaise, unde, la mormîntul lui George Enescu, delegaţia de muzicieni români şi reprezentanţii ambasadei de la Paris veniţi la împlinirea unui an de la moartea compozitorului s-au regăsit pentru a cita dintr-un document de epocă, „foarte încurcaţi”, văzînd o coroană mare de trandafiri şi lalele roşi, purtînd inscripţia: „In Memoriam George Enescu Radio Europa Liberă – Vocea României Libere”. Deci, cu probabilitate, interviul acordat de Yehudi Menuhin ar putea fi datat în a doua jumătate a lunii aprilie 1956.
Cum veţi auzi, Yehudi Menuhin a răspuns cu o doză de prudenţă la întrebările cu subtrat politic ale lui Noel Bernard, într-un an extrem de important, văzut de astăzi, pe planul istoriei: un 1956 ce debutase cu un început de dezgheţ al glaciaţiunii staliniste la Moscova, în februarie, urmat în martie de suprimarea unor demonstraţii de masă antistaliniste în Georgia, de mişcările muncitoreşti de la Poznan în iunie, reprimate sîngeros, marcat de o demonstraţie în august a numeroşi membri ai Bisericii Greco-Catolice, la Cluj, şi încheiat cu revoluţia din Ungaria, în octombrie-noiembrie, reprimată brutal de trupele armatei sovietice.
Noel Bernard – Yehudi Menuhin, întîlnirea a două mari spirite ale istoriei, aşadar. Ziaristul începea prin a-l întreba pe violonist cînd a fost şi a cîntat ultima oară în România?
Yehudi Menuhin: „Am fost în România de două ori. Ultima vizită a fost în anul 1946, când l-am văzut pe Enescu din nou, după ani de aşteptare. Mi-a fost atît de dor de el în timpul anilor de război, aşa că imediat ce am avut o ocazie după război am venit în România să fiu cu el, să dau concerte împreună cu el şi concerte de caritate pentru evreii din Bucureşti şi pentru Crucea Roşie din România. Au fost zile de neuitat după atîţia ani de separare, am făcut muzică zi şi noapte, am dat concerte dimineaţa, la prînz şi seara, am interpretat aproape întreaga literatură pentru vioară.”
Aţi cîntat totul împreună cu Enescu ? – era întrebarea următoare a lui Noel Bernard, la care Menuhin răspundea:
Yehudi Menuhin: „Da, împreună, am interpretat nu doar lucrările pentru două viori, dar Enescu m-a acompaniat şi la pian, am cîntat sonate împreună, el a dirijat… Am respirat împreună zilele acelea.”
Interviul continua îndelung pe tema relaţiei dintre cei doi mari muzicieni, ajungînd la o evocare a presiunilor făcute de guvernul de la Bucureşti pentru a-l face pe Enescu să revină în România.
Noel Bernard: Ştiţi cumva de ce Enescu nu a dorit să revină în România în ultimii săi ani de viaţă? Menuhin răspundea diplomatic:
Yehudi Menuhin: „Nu vă pot spune, nu ştiu exact. Ceea ce ştiu e că a fost un mare patriot, la fel cum şi Paderewski a fost în raport cu Polonia, un patriotism asemenea, aproape, unei religii romantice de la sfârşitul secolului al 19-lea. Sentimentul a fost mereu viu în el. Cred că a fost o decizie ce a depins de temperament, de relaţii personale, nu ştiu în ce relaţii era cu prietenii săi din România sau Paris. Ştiu doar că Parisul a fost mereu a doua sa casă, că s-a simţit complet acasă acolo, că a păstrat acelaşi apartament în Paris timp de 50 de ani. La Clichy. Ştiu că a fost o persoană de o profundă fidelitate, nu mi-l imaginez pe Enescu să fi fost neloial cuiva. Istoria iubirii sale pentru Princesse, istoria devoţiunii sale pentru România şi Paris, devotamentul faţă de toţi care i-a cunoscut sînt cu adevărat un exemplu de fidelitate demonstrat de Enescu.”
Întrebat direct de Noel Bernard: „Putem spune acum de la acest microfon… că intenţiile Dvs. de a merge la Budapesta, Bucureşti sau Moscova în următoare zile pentru a cînta acolo pentru public nu înseamnă neapărat că sînteţi de acord cu regimurile la guvernare acolo? – Menuhin răspundea:
Yehudi Menuhin: „Viaţa de muzician şi muzica sunt lucruri care trebuie păstrate şi protejate în mod religios de orice fel de – cum să spun? – imagine pătată, prejudecăţi, idei. Mă duc acolo pentru a da şi a primi ceva în plan emoţional şi spiritual. Atât timp cât pot stabili acest contact, simt că fac ceva folositor indiferent orice alte circumstanţele înconjurătoare.”
Mai tîrziu, în memorii, avea să-şi exprime regeretul că nu şi-a exprimat solidaritatea cu cei înfrînţi în Ungaria, notînd că în final ei „s-au bucurat de o libertate individuală pe care românii nu au cunoscut-o.”
Atît despre acest interviu pe care îl veţi găsi integral în Arhiva Radio Europe Liberă pe pagina noastră web.
Victor Eskenasy, 04.05.2016
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.