Acest articol a fost publicat iniţial pe 22 noiembrie 2009 (v. aici textul şi comentariile cititorilor).
Toată lumea vorbeşte de blesteme care ar omorî pe îndrăzneţii ce tulbură liniştea vechilor morminte. (Vezi Tutankamon, Oetzi, etc.) Între timp, presupusa protecţie divină s-a deplasat şi spre obiectele de aur.
În România, mai toţi descoperitorii de comori au trebuit să le predea autorităţilor sau au avut tot felul de necazuri (inclusiv furtul descoperirilor) pînă la predarea lor către autorităţile momentului.
În cazul brăţărilor ”dacice” de aur, avem de-a face şi cu necazurile descoperitorilor (care continuă, deşi brăţările sunt în posesia statului) şi cu decese (întotdeauna, cauza decesului este cancerul). (Unul din românii implicaţi în toată această poveste, a murit doar cu două zile înainte de a depune mărturie… – în procesul ”Aurul dacilor”.)
Poliţia română (şi celelalte ”organe abilitate”) încearcă să găsească ”dealerii” ce au vehiculat aceste brăţări. Ca un făcut, cînd se dă de urmă lor, se află că au decedat (am precizat deja: cancer).
Au fost implicate în scandal patru nume de lideri politici români, din care doi erau morţi la data publicării articolului (ambii de cancer), unul a murit între timp (o maladie la cap, probabil tot cancer) şi unul a fost recent operat. Nu s-a dat publicitaţii boala…
Este de semnalat faptul că nici un jurnalist nu mai îndrăzneşte să vorbească de ”reţeaua sîrbească”. Deşi toţi ştiu că brăţările au fost vehiculate de la noi în Occident de aceştia.
Deşi descoperitorul vorbeşte de un punct (”Căprăreaţa”) şi 10 brăţări, pînă acum s-au răscumpărat 15…..Şi ar mai fi încă 15 deţinute clandestin. ”Poliţia veghează”. Nu vi se pare nefirească această ploaie de brăţări îngropate – toate – în munţii Orăştiei şi descoperite brusc în anii ’90-’00?
Brăţara considerată cap de serie pentru tot lotul (care nu se ştie cît de mare e şi în cîte puncte a fost îngropat/dezgropat) era prezenţa pe piaţa americană de antichităţi încă din 1998. Deşi primul depozit a fost descoperit în 2000.
În ceea ce priveşte punctul de descoperire (”Căprăreaţa”), este situat de toţi specialiştii în imediată vecinătate a Incintei Sacre (Dealul Grădiştei). Dar unii îl poziţionează la nord, alţii la vest…..
Groapa în care ar fi fost descoperit tezaurul I (în 2000, cu 10 brăţări) ar fi sub o stîncă – după unii – sau sub un copac, după şeful serviciului Protecţiei Patrimoniului. (?!!!!!)
Să continuăm seria (i)logică a declaraţiilor?
IGP a dat dispărut un lot de 3000 de monede de tip Koson. Din acest tezaur, s-a făcut o captura de 560 de monede. Pornind de aici, IGP a lansat teza oficială a falsului brăţărilor, confecţionate în prezent din kosonii topiţi. Numai că analizele metalografice arată că există diferenţe între titlul metalului folosit în kosoni şi a celui folosit în brăţări. Deci…..(În plus, dacă cele 15 brăţări achiziţionate de stat au cam aceeaşi greutate cu kosonii lipsă, din ce s-au făcut celelalte 15 brăţări deţinute clandestin de unii şi alţii? Posesorii acestor brăţări sunt, probabil, oameni situaţi deasupra legii, căci altfel poliţiştii ar fi acţionat demult. – Da, România are două specii de homo: cei obişnuiţi (ordinari), subordonaţi legilor organice şi Constituţiei şi cei extraordinari, care nu răspund ”decît în faţă Marii Adunări Naţionale”. Din cauza asta, expresia ”ordinarule” are sens peiorativ în România.) Deşi poliţiştii sunt convinşi că tezaurul furat a fost topit, totuşi îl dau în urmărire generală………..
Ajungînd la titlul metalului, trebuie să recunoaştem că neavînd serii de bijuterii de aur dacice, nu putem folosi aceste informaţii pentru a stabili autenticitatea lor. Dar, cum în antichitate aurul nu putea fi rafinat (era folosit aşa cum se obţinea – din nisip aluvionar, pepite sau minerit) analizele metalografice ne pot fi de folos pentru a putea stabili sursa de provenienţă a aurului. Mai ales că puţinele piese de aur din Dacia preromană au o amprentă caracteristică.
De acord cu unii specialişti: cei care au făcut brăţările au folosit aurul pe care l-au avut la dispoziţie. Dar cine sunt ei şi cînd au făcut brăţările? Care e provenienţă aurului din care sunt făcute brăţările?
Căci – surpriză? – brăţările nu sunt diferite (din punct de vedere al titlului metalului) doar de kosoni ci şi între ele…(?!!!)
Acum începe să fie clar de ce dosarul brăţărilor înaintat spre aprobare (pentru a fi cumpărate) nu avea analiză metalografică. (Lucru obligatoriu în procedurile de autentificare a unei piese de valoare.)
Oare de ce a insistat IGP pe teoria topirii kosonilor? UNESCO avertizează că din România, în ultimii 20 de ani, au ieşit ilegal 20.000 de kosoni (?!!!); care sunt sursele? De ce nu apar pe piaţă? Cine sunt specialiştii care au făcut aceste aprecieri? Pe ce probe?
Unii profesionişti declara că nimeni, niciodată, nu poate falsifică perfect un artefact. (Depinde în ce sunt profesionişti!) Deşi piaţa obiectelor de artă este în permanentă asediată de falsuri. Mai ales în ceea ce priveşte bijuteriile. În acelaşi timp, marea majoritate a profesioniştilor declara că un fals poate fi mai bun chiar decît originalul.
Deşi nu e cazul acum (piesele au apărut clar în circuitul Occidental de artefacte şi piese artistice; pînă atunci, nimic nu este clar) unii profesionişti declara că o piesă scoasă din pămînt are o crustă de săruri. Corect. Numai că această crustă este observată doar de descoperitor. De pe ”şanţ” pînă la comerciant, crusta cade. Şi – din păcate – această crustă poate fi obţinută artificial…..
Înainte de a continuă prezentarea, să facem cîteva precizări despre kosoni: monede de aur cu greutatea de aprox. 8,4 g (între 8,0 şi 8,7 g), cam cît un stater grecesc/elenistic.
Imită 2 denari romani. Unul din 120 î.e.n. (Aversul.) Celălalt din aprox. 50 î.e.n. (Reversul.)
Numai că reversul este corupt. În loc de 4 personaje, apar 3 şi are înscris legenda ”KOSON” (cu sigma). Deci, alfabet grecesc.
Tehnică baterii este romană. (Pastilă subţire, bătută la cald.)
Personal, aş da crezare teoriei că sunt nişte falsuri create de renascentiştii numismaţi, cu cunoştinţe în perioada. Numai că intrarea lor în circuitul ştiinţific şi muzeografic s-a făcut în 1803-1805, ocazie cu care s-au descoperit şi ruinele cetăţii Sarmizegetusa (Regia). (După cucerirea romană, cetatea a fost incendiată şi părăsită. Romanii au construit în vale Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Vegetaţia a acoperit ruinele şi oraşul a fost dat uitării pînă la 1803.) De unde ştiau renascentiştii unde să îngroape kosonii? De remarcat că toate piesele au fost descoperite doar în munţii Orăştiei, în jurul cetăţilor dacice de aici. Înainte de 1803, există doar informaţii vagi despre aceste monede.
Înainte de ’89 erau 20 de kosoni la Viena şi 4 la Cluj. După ’90 lucrurile au degenerat. (Deşi săpături sistematice se fac la Sarmizegetusa Regia din 1925.) Ba chiar şi BNR a emis în 21 feb. 2005 un lot de kosoni comemorativi… (verificarea practică a teoriei că piesele antice nu pot fi copiate.)
Acum, pentru a ”face loc” (în teorii) brăţărilor ce au metal cu titlu diferit de al kosonilor, începe să se facă afirmaţia că monedele ar fi fost bătute de romani în sudul Dunării, din aur balcanic (în cursul războaielor civile din sec. I î.e.n.) şi trimise la Sarmizegetusa pentru a-i plăti pe daci ca mercenari. (Dacă dacii nu foloseau aurul, la ce le-ar fi folosit această modalitate de plata?)… Dar, de ce nu sunt descoperite astfel de monede în sud? Sau la Roma? Cine e acest Koson? (Unii spun că ar fi Cotiso, alţii că ar fi chiar un Coson…)
Lucrul cel mai nostim nu e controversă ştiinţifică ci ridicolul situaţiei juridice şi mecanismul ”cumpărărilor”.
Să menţionăm declaraţiile arheologilor şi numismaţilor români, care se plîng de faptul că li se impune (oficial) teza autenticităţii brăţărilor. (Aşa o fi democraţia?)
Să subliniem faptul că autorităţile şi partizanii lor dintre profesionişti, cer celor ce neagă autenticitatea brăţărilor să facă dovadă neîncrederii lor.
Să avem pardon… Asta e metodă comunisto-securistă de a culpabiliza continuu cetăţeanul sau profesionistul independent. (Să dovedească faptul că nu a făcut un lucru neînfăptuit, să aducă adeverinţă că nu are nici un venit cînd nu are, etc.).
În acest caz, ministerul şi Parlamentul trebuie să facă dovada că nu au cheltuit peste 6 milioane de Euro pe nişte falsuri traficate de mafioţi internaţionali. (Ruşi, români, sîrbi, germani, etc.). Şi e foarte clar că nu pot face această dovadă.
Dosarele de achiziţii nu conţin decît o expertiză a unei specialiste germane. Care le consideră dacice pentru că seamănă cu brăţările dacice cu mai multe spire confecţionate din argint. (Fără să analizeze posibilitatea unei alte surse. Brăţările de argint dacice, cu mai multe spire, au influenţat piese similare descoperite în mediul sud tracic, greco-etrusc, iberic şi scoţian.)
Votul Parlamentului pentru alocarea fondurilor în vederea achiziţionării pieselor – repet, fără analize metalografice, fără avizul niciunui specialist român, doar pe baza unei singure expertize – dovedeşte prostia sau corupţia parlamentarilor. În nici un caz autenticitatea pieselor. (Dacă în 2002-2003, cînd au ajuns primele ştiri la noi despre astfel de piese existente pe piaţă occidentală de antichităţi, toţi specialiştii români au declarat că e vorba de falsuri, mafioţii au dat ordin să se ocolească avizul lor. Şi s-a ocolit.)
Surpriză cea mare, însă, abia vine.
În clipă în care autorităţile au trecut la arestarea traficanţilor, aceştia au declarat că brăţările au fost făcute de un bijutier român contemporan, decedat de curînd. (Nu ştiu dacă de cancer.) (?!!!)
Poliţia declara triumfătoare:”Această teza e făcută de hoţi, pentru a scapă de rigorile legii.”
Care lege?
Un foarte cunoscut parlamentar român a fost achitat într-un dosar (sau s-a pus NUP de Parchet) pentru că piesa de patrimoniu pentru care s-a declanşat urmărirea penală nu era… de patrimoniu.
Cu alte cuvinte, o piesă (numismatică, arheologie, artă, etc.) devine bun de patrimoniu abia cînd comisia însărcinată cu acest scop o ia în evidenţă şi o trece pe lista bunurilor de patrimoniu. Înainte de acest fapt, nu e piesă de patrimoniu. Deci, nu încalci legea deţinînd-o.
Cum brăţările ”dacice” de aur nu erau pe lista, traficanţii nu puteau fi acuzaţi în baza Legii patrimoniului. (Sau parlamentarii noştri au o lege, simpli muritori – ”ordinarii” – alta?)
Dar în România nu există legi care să incrimineze înşelăciunea? Comercializarea de falsuri? Şi atunci? De ce ar fi minţit traficanţii, care între timp au început să moară?
Repet, iniţial (2002-2003) toţi specialiştii români au declarat că brăţările ”dacice” sunt falsuri. (Se pare că dacii aveau un adevărat ”tabu” în privinţa purtării şi, mai ales, a prelucrării aurului.) Între timp, Parlamentul a ”decretat” altceva.
Curat ţara lui Nenea Iancu şi a lui Ionesco…
Dar… atenţie! Zilele trecute un scoţian dotat cu detector de metale a descoperit un tezaur de aur, antic, evaluat la 1 miliard de euro. Să se fi extins moda falsurilor arheologice de aur? UNESCO şi INTERPOL/EUROPOL trebuie să fie foarte atente cu acest nou tip de falsuri.
Păcat că România nu este ţara lui Vidocq!
P.S. Totuşi, experta germană (ca şi profesioniştii români ce au preluat teza parlamentară) a (au) uitat un lucru.
Brăţările cu mai multe spire se strîng pe braţ (antebraţ, picior) la fiecare purtare, pentru a nu alunecă. Cînd se dau jos, se derulează pentru a mări diametrul spirelor. Acest lucru, repetat la fiecare purtare, duce la ruperea lor rapidă. Aurul nativ (aluvionar sau nu) are un titlu de peste 18 karate. În cazul nostru se vehiculează cifrele de 20-22. Asta înseamnă că este foarte moale. De ce ar fi lucrat un meşter (sunt unitare din punct de vedere tipologic; este vorba doar de un atelier sau chiar doar un meşter) astfel de brăţări dintr-un metal moale?
Dacă s-a încălcat interdicţia din lumea dacă de a prelucra aurul, de ce nu s-au ales nişte piese statice? Aurul nativ e mult prea moale pentru a confecţiona din el piese mobile. Şi atunci?
Cum explică experta această nepotrivire flagrantă dintre calitatea metalului şi scopul pentru care e folosit?
„Toată lumea vorbeşte de blesteme care ar omorî pe îndrăzneţii ce tulbură liniştea vechilor morminte. (Vezi Tutankamon, Oetzi, etc.)”
In 1941 s-a hotarat sa se deschida sarcofagul renumitului Tamerlan- Timur Lenk, care se gaseste intr-un mauzoleu din orasul Samarcand. In oras au venit in expeditie savanti sovietici care au facut pregatirile necesare. In ajunul deschiderii sarcofagului, de cameramanul expeditiei(un uzbec) s-au apropiat trei batrani, care i-au spus, ca ei stiu, ca el doreste sa deschida mormantul si i-au aratat o carte in limba farsi, in care se spunea ca daca se deschide mormantul, duhul razboiului va pustii pamantul. Mormantul a fost deschis in noaptea spre 20 iunie 1941. Peste o zi s-a inceput razboiul dintre URSS si Germania. Desigur ca este vorba de o simpla coincidenta, dar martorii acelei istorii au ramas surprinsi…
Acelas cameraman se afla pe frontul din Rusia in 1942 si a cerut o intrevedere cu generalul Jukov. I-a povestit de cazul mormantului lui Tamerlan. Tot in 1942 osemintele au fost reintoarse in mauzoleu.
Trebuie sa fac unele precizari:
1. in articolele destinate mass-mediei, nu fac trimiteri; din multe motive; oricum, un astfel de articol e un articol de popularizaare, nu academic, nu se adreseaza specialistilor si cuprinde lucruri cunoscute de toti cei care se ocupa cu problema;
2. acest articol este obtinut numai pe baza de informatii publicate pe Internet. (Articole din mass-media, sesiunea stiintifica organizata de Academia Romana special pentru aceste bratari si poastata integral, articole de specialitate publicate in realitatea virtuala, declaratii oficiale ale organelor implicate). Cine are rabdare sa caute toate informatiile, le va gasi. Eu doar le-am pus in ordine si am incercat sa evit fromulele mai putin cunoscute de publicul larg – unde a fost cazul – sau sa explic unele fenomene.
3. numele persoanelor decedate, care au fost puse in legatura cu bratarile „dacice” de aur, de mass-media, sunt: Dan Iosif si Radu Timofte (decedati inainte de data aparitiei initiale a articolului) si Sergiu Nicolaescu, decedat dupa data aparitiei acestui articol. Cel de-al patrulea, care a primit NUP cred ca este usor recognoscibil. Recent s-a operat la Paris. Dar nu il nominalizez.
Articolul nu ataca persoane sau partide. Prezinta un fapt si modul cum s-a rezolvat.