BĂTRÂNUL
Pe o bancă din parc
stă un bătrân,
are capul plecat
se gândeşte , …e dus,…
se gândeşte la timpul care s-a scurs,
la femeia care l-a iubit
şi care, nu demult l-a părăsit!
A părăsit astă lume,
s-a dus, spre alte zări mult mai senine.
Lumânarea vieţii i s-a stins
cum se stinge lumina într-un templu budist!
Ochii în palme şi i-a ascuns
să nu vadă neantul în care a pătrus,
să nu-l vadă pe el,
îndurerat şi singur, ca luna de pe cer!
Bătrânul din parc,
el, cel ce are capul plecat,
tace şi tace, priveşte şi nu înţelege
de ce Domnul i-a luat, ceea ce tot el a creat
creaţie divină, “femeia”,
cea care l-a înălţat,
cea care pentru el, vieţii a furat
clipe minunate, de fericire încununate,
clipe cu patimă trăite
şi cu nobleţe dăruite!
Simte cum duşmănia vieţii singuratece,
îi învinge credinţa,
îi invinge dorinţa de a mai merge prin viaţă
singur şi stingher,
aşa cum e…luna de pe cer!
Mai stă o clipă
şi încet se ridică,
să plece spre casă…
dar aceeaşi piatră de moară “VIAŢA”
începe să-l doară!…
rodica cernea
19.11.2007