Mă aflu din nou în Bucureşti; de la Gara de Nord am luat unul dintre tramvaiele care traversează centrul oraşului şi iată-mă în staţia „Liceul Gh. Lazăr”. Privesc bulevardul scăldat în lumini şi gândul zboară spre clipa în care am coborât prima dată aici, chiar în această staţie de tramvai, într-un oraş încă necunoscut mie atunci, cu sentimentul tulburător că trec pragul viitorului.
E plăcut să retrăiesc acum – din perspectiva anilor scurşi şi cu „repartizarea” în buzunar – momentele acelea de incertitudine, dar şi de speranţă, de încredere în drumul meu …
Duc cu mine un formular tip, având completate de mână numele meu şi domeniul în care voi lucra: Ştiinţele Sociale, pe lângă Ministerul Învăţământului Superior. Ce rezonanţă au aceste cuvinte ! Filosofia face parte din grupul ştiinţelor sociale: voi lucra la o catedră !
Locuiesc, acum, pe o stradă care porneşte chiar din faţa liceului Lazăr. În cămăruţa mea de student – situată într-un bloc central – regăsesc toate lucrurile aşa cum le-am lăsat: patul de o persoană, o masă de lucru, raftul cu cărţi. (Pentru că în cămine nu erau locuri suficiente, studenţilor care găseau o cameră de închiriat li se plătea bursa în bani; aşa am ajuns aici). E bine, pentru început, că o am şi pe aceasta, fie ea cât de modestă, îmi spun; voi primi, desigur, o locuinţă mai bună, cu sprijinul Facultăţii, trebuie să am răbdare …
În ziua următoare, mă îndrept nerăbdător spre facultate.
E o dimineaţă liniştită de toamnă, scăldată în lumină. Aerul rece şi emoţiile mă înviorează. Sunt stăpânit de neastâmpăr – mă gândesc la posibilităţile care mă aşteaptră, am în cap atâtea planuri ! Pe măsură ce mă apropii, paşii se înteţesc, nerăbdarea sporeşte.
Cele două aripi ce străjuiesc corpul central al clădirii moderne, aparţinând Facultăţii de Drept, în care se află şi Facultatea de Filosofie, îmi par acum două braţe larg deschise spre mine. Zbor, parcă, pe treptele scării principale, rezervată corpului didactic. Îmi ridic o clipă privirile: mi se pare că mă binecuvântează, protector, de pe soclurile lor, înţelepţii antichităţii, ce străjuiesc intrarea. Mă simt sigur pe mine şi portarul nu mă opreşte ! La decanat, secretara mă întâmpină cu felul ei spontan de a se adresa, trecând direct la esenţial, comunicat în cadenţe scurte:
– Bine c-ai venit; dă-i neapărat un telefon profesorului Vlădescu-Gulea. Bună dimineaţa !
– Profesorului Gulea ? reiau eu numele şefului de catedră, spre a fi sigur că am auzit bine. Secretara confirmă şi îmi dă numărul lui de telefon. Înţeleg, din spusele ei, că am fost repartizat acolo unde sperasem: la Catedra de Istorie a Filosofiei.
Încă nedeprins să recurg la serviciile secretarei, părăsesc facultatea în căutarea unui telefon public. Aveam nevoie şi de câteva clipe de reculegere, spre a-mi stăpâni emoţiile. Telefonez de la un debit. Când aud vocea profesorului îi dau bună dimineaţa, îi spun cine sunt şi că m-am prezentat la catedră.
– A, bine-ai venit, te aşteptam, aud eu la celălalt capăt al firului glasul surprins al profesorului. Trebuie să începi seminariile, dar de ce-ai întârziat ?
– Am fost la convocare, mi-am încheiat stagiul militar.
– A, da, da. Acum eşti liber, nu ?
– Da, m-am prezentat la catedră.
– Foarte bine. Ia legătura cu Tătăran; asistă mai întâi la seminariile lui şi după aceea ai să conduci dezbaterile la grupele d-tale, ţi le va comunica el. Vezi, interesează-te când avem şedinţă de catedră, mai adaugă şeful. La revedere, succes !
„Succes ! Succes !” îmi răsună în urechi, ca un ecou prelungit, urarea profesorului !
Aproape că nu-mi vine să cred: până ieri – pe băncile facultăţii şi acum – la catedră, să ţin seminarii cu studenţii !
M-am întors la facultate să pun în practică ceea ce îmi recomandase şeful catedrei. De la cel care îmi fusese până atunci asistent am aflat că voi avea 8 ore de seminar pe săptămână; puteam veni şi la cursuri, dar nu eram obligat … Mă sfătuieşte să stau cât mai mult în bibliotecă. Bucuria mea nu mai cunoaşte margini: 8 ore pe săptămână şi în rest – liber ! Desigur, mă voi duce şi la cursul profesorului, cel puţin la început, să văd ce spune şi el, vor mai fi şedinţe de catedră, dar, oricum, voi avea din belşug timp să citesc …
În primul seminar la care am asistat, am vrut să mă aşez într-o bancă, alături de studenţi, dar asistentul Tătăran m-a condus, discret, spre catedră şi mi-a dat un scaun alături de el.
În pauză, mi-a vorbit despre planul de seminar, în care trebuie să insist asupra problemelor fundamentale, despre concluziile – scurte şi clare – ce urmează să le formulez eu, după fiecare chestiune dezbătută. Mi-a recomandat să le cer stundenţilor să conspecteze lucrările din bibliografia obligatorie şi să verific apoi dacă au parcurs operele gânditorilor incluşi în ea.
Eram nerăbdător să trec la fapte. La sfârşitul săptămânii am condus şi eu primul seminar.
Le-am vorbit studenţilor despre structura cursului, despre modalităţile de desfăşurare a dezbaterilor la seminar şi le-am dat câteva indicaţii metodologice. În sală se făcuse linişte; cei mai mulţi au început să ia note.
În săptămânile următoare am intrat în materia propriu-zisă. Căutam să-i introduc pe studenţi în ţesătura de disocieri critice, argumente şi contra-argumente ce alcătuiesc substanţa disputelor filosofice. Încercam, totodată, să stârnesc confruntări de opinii, să le stimulez dorinţa de afirmare, asumându-mi rolul de apărător al unei teorii ce urma să fie criticată de ei, pentru ca discuţiile să fie cât mai vii.
Îndeplineam cu râvnă şi cu plăcere obligaţiile ce-mi reveneau ca asistent universitar. Eram nerăbdător să recitesc, în tihnă, opere scrise de minţi strălucite ce alcătuiau galeria spiritelor de elită ale omenirii, cum spunea Hegel, să descopăr noi sensuri în ele şi să le pot împărtăşi studenţilor. Citeam şi îmi făceam însemnări mai tot timpul de care dispuneam.
Profesia de asistent îmi aducea şi alte satisfacţii. Mă bucura, mai ales, faptul că, deseori, mă aflam în preajma unor personalităţi din Universitate, pe care le admirasem ori chiar le luasem ca model în avânturile mele tinereşti. Putea fi încântare mai mare, pentru un pasionat al cărţii, decât aceea de a discuta, nemijlocit, cu autorii scrierilor citite cu ardoare, şi aceasta chiar în cadrul comunităţii lor, în care fusese primit şi el de curând ?
Cam la două luni după inaugurarea activităţii de asistent universitar, am găsit la decanat invitaţia de a mă prezenta la Rectoratul Şcolii Superioare de Partid „A.A. Jdanov”. Obişnuit cu cvasi-anonimatul vieţii de student, când nu contezi ca personalitate decât în cadrul grupei sau cel mult când eşti remarcat de corpul profesoral din facultate, am făcut tot felul de presupuneri în legătură cu această invitaţie neaşteptată. M-am oprit la ipoteza cea mai plauzibilă – aceea de a primi o eventuală propunere de a lucra şi acolo.
La instituţia amintită, adăpostită într-p clădire mare, pe Bulevardul Republicii, m-a primit chiar prorectorul Şcolii, H. Chon, un nume bine cunoscut în cercurile universitare. Mai întâi, s-a întreţinut cu mine asupra unor date strict biografice: când şi unde m-am născut, ce ocupaţii au avut părinţii, starea lor materială şi a bunicilor, ce suprafaţă de pământ arabil posedă şi din ce categorie socială fac parte … apoi studiile şi activitatea politică a fraţilor, surorilor, unchilor, mătuşilor etc. După ce s-a convins că răspunsurile mele coincideau, în esenţă, cu datele de pe hârtiile din faţa sa, prorectorul a vrut să afle de la mine de ce n-am fost confirmat ca membru al Uniunii Tineretului Muncitor chiar din prima etapă, la începutul anului întâi de facultate …
– A fost la mijloc o neînţelegere care s-a lămurit ulterior – după prima sesiune de examene, am răspuns eu, în termeni generali, nepricepând rostul acestei întrebări.
Profesorul a mişcat uşor capul, în semn că mă urmăreşte:
– Cum a fost ? … Ce s-a întâmplat ?
– Cumpărasem o carte de la un anticar, chiar pe treptele Universităţii … În continuare, i-am relatat succint prorectorului întâmplarea de atunci, amintind de dialogul prelungit dintre mine şi comisia de confirmare.
– A, despre asta era vorba ! a exclamat el dumirit, la sfârşitul istorisirii mele. Noi încurajăm tineretul studios; avem nevoie de asemenea elemente …, a mai adăugat el cu convingere.
A urmat o scurtă pauză, care mi-a dat posibilitatea să mă liniştesc, după momentele de emoţie provocate de ultima întrebare. Prorectorul şi-a dres şi el glasul, pentru a găsi tonul potrivit cu obiectivul întâlnirii noastre:
– Iată de ce te-am chemat: se înfiinţează aspirantura la şcoala noastră (cum era doctoratul odinioară). Ne-am gândit că ai putea să candidezi şi dumneata, bineînţeles pentru specialitatea în care lucrezi. Numărul locurilor nu e strict limitat: toţi cei care vor obţine note bune la examen vor fi admişi. Vi se va asigura locuinţă, masă şi o bursă în bani. Ei, ce zici ?
– Credeam că abia peste câţiva ani …, am încercat eu să evit un răspuns pentru care nu eram pregătit.
– E nevoie de cadre, m-a încurajat prorectorul, de cadre cu o înaltă calificare. Iată, ai aici tematica şi bibliografia; pregăteşte-te pentru examen, a mai spus el … şi a continuat cu amănunte despre înscriere, de parcă eu aş fi acceptat oferta sa !
Deşi măgulitoare în sine, pe mine propunerea nu mă entuziasma. Stătusem timp de mulţi ani, fără întrerupere, pe băncile şcolii şi aş fi preferat acum să continui o activitate care nu numai că mă captiva, dar îmi oferea şi posibilitatea reală de a-mi dezvolta personalitatea aşa cum doream eu, cum visasem încă din anii adolescenţei şi începusem să o fac (fară îndrumări „binevoitoare”). Apoi, întrebările iscoditoare ale prorectorului nu erau de natură să mă îmbie să intru în atmosfera Şcolii Superioare de Partid, în ciuda încurajărilor sale. Am hotărât să mă consult cu şeful catedrei noastre.
Profesorul Vlădescu-Gulea era la curent cu cele întâmplate, mi-a spus chiar că i se ceruse să nu se opună. M-a lăsat să înţeleg că n-ar fi bine să refuz „o propunere venită din partea forurilor de partid”; m-a sfătuit să accept.
Uşurinţa cu care a cedat m-a surprins atunci, nu ştiam ce să mai cred: am dedus că profesorul „nu voia să-şi creeze probleme !” şi-mi recomanda să
procedez la fel … Eram dezamăgit. Altfel îmi imaginasem legăturile dintre profesor şi asistenţii săi – mă aşteptam să insiste, să se „bată” pentru mine. Mi-am dat seama că „modelul” pe care-l aveam eu în minte din lecturi nu funcţiona în cazul de faţă. Mă aflam într-o situaţie nouă, neprevăzută; din discuţia cu şeful catedrei rezulta că nu am de ales: era o hotărâre pe linie de partid, care nu putea fi discutată ! Nu eram obişnuit să fiu pus în faţa unui fapt împlinit. Tot frământându-mă, am înţeles că un refuz ar fi adăugat încă o piesă neconvenabilă la dosarul meu …
Întâmplarea din primul an de facultate, adusă în memorie de întrebările prorectorului, a redeschis o rană pe care timpul părea să o fi cicatrizat. Ea a reprezentat pentru mine atunci primul şi un foarte serios clopot de alarmă, de care era necesar să ţin seama şi acum, când mă pregăteam pentru examenul de admitere la aspirantură într-o şcoală superioară de partid !
Sediul acestei instituţii se află pe o arteră centrală, în clădirea care aparţinuse unui liceu. Tot acolo, la subsol, este şi cantina – cu circuit închis – la care putem lua masa, iar nu departe – căminul şcolii, unde, dacă dorim, avem posibilitatea să locuim, împreună cu alţi candidaţi, sosiţi din provincie.
Am apelat la serviciile cantinei şi am constatat cât de mult difereau felurile de mâncare de aici faţă de cele de la cantinele studenţeşti ! Surpriza mare a fost, însă, când am făcut o vizită unui nou coleg, de la care urma să împrumut o carte: căminul era acelaşi ca cel din primul meu an de studii, doar înfăţişarea camerelor era alta: încăperi mici, mobilă de lemn, lustruită, covoare pe jos.
M-am pregătit intens, timp de câteva săptămâni, paralel cu activitatea didactică. La examen am avut surpriza să aud şi întrebări în limba rusă: din comisie făcea parte şi un consilier sovietic. Alături de el se afla un profesor care mă cunoştea din anii facultăţii. Ştiam că fostul meu dascăl fusese în emigraţie în U.R.S.S., până la terminarea războiului. El traducea întrebările consilierului şi tot el reproducea, în limba rusă, răspunsurile mele. Am constatat, chiar, mulţumită cunoştinţelor mele de limba rusă (obiect de studiu obligatoriu în ultimii ani de liceu şi în facultate), că profesorul îmi corecta în mod tacit câte un răspuns, care conţinea unele mici deosebiri de formulare faţă de „manual”; probabil că o făcea automat, fără să-şi dea seama, el cunoscând mai bine ca mine „Istoria partidului comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice”, care constituia un fel de „manual” pentru cei ce studiau „Bazele marxism-leninismului”, materie principală a examenului de acum, alături de cele propriu-zise filosofice.
În ziua în care aşteptam rezultatul concursului la aspirantură, am fost invitaţi la cabinetul rectorului.
– D-ta ai reuşit la examen, dar nu-ţi dă voie Ministerul Învăţământului Superior să urmezi aspirantura, mi-a spus rectorul, când mi-a venit rândul să intru la el. Am înţeles că au alte planuri cu d-ta. E vorba de o şcoală…
Eram nedumerit, contrariat, nu ştiam ce să mai cred: iar schimbări, iar să mă apuc de altceva! Acum s-au trezit, după ce am trecut un nou examen ?!
– Ia legătura cu Ministerul, m-a sfătuit rectorul, ghicindu-mi gândurile. Vezi, poate-i convingi să te lase la noi …
M-am îndreptat direct spre telefonul de la secretariat, nutrind unele speranţe.
– Sunteţi convocat pentru mâine la tovarăşa Săndulescu de la Secţia de Ştiinţă şi Învăţământ a C.C. al P.M.R., mi-a comunicat laconic o voce feminină de la capătul firului, la auzul numelui meu. Vă aşteaptă la orele 18. Cu toate insistenţele mele, alte explicaţii nu mi-a dat: „Nu ştiu nimic, am doar misiunea să vă anunţ. O să găsiţi un bon de intrare la poartă”. Şi mi-a comunicat adresa exactă.
Eu fierbeam de indignare, eram hotărât să resping orice nouă propunere: „E prea mult !”, îmi spuneam mereu. „Se joacă, aşa, cu oamenii ? Abia mă obişnuisem cu o activitate, cu un gen de muncă, mi s-a cerut să o întrerup şi acum iarăşi altceva, e posibil ?! Întâi asistent, apoi aspirantura, acum o nouă şcoală !”
În ziua următoare, la ora şase după amiază, m-am prezentat la tovarăşa Săndulescu, hotărât să nu cedez. Am fost întâmpinat, cu bunăvoinţă oficială, de o femeie încă tânără, dar cu o faţă cam lipsită de feminitate. M-a luat cu vorba pe departe, întrebându-mă de una, de alta, făcându-se a nu cunoaşte unele date care mă priveau şi având aerul că abia acum le află, de la mine. (Eram convins că se documentase amănunţit asupra datelor mele personale…). În sfârşit, trece la subiect:
– Iată, tovarăşe, la ce ne-am gândit noi: în domeniul ideologic e nevoie de cadre cu o înaltă calificare, cât mai multe şi cât mai bine pregătite. Secţia noastră împreună cu Ministerul înfiinţează, la indicaţia partidului, o şcoală de perfecţionare a cadrelor de la catedrele de ştiinţe sociale, cu durata de aproape un an. Va fi o instituţie de partid şi de stat. Absolvenţii vor deveni lectori. Majoritatea cursanţilor sunt cadre cu oarecare vechime în câmpul muncii; sunt însă şi câţiva absolvenţi din anul acesta, printre care şi d-ta. Ce părere ai ?
Tovarăşa Săndulescu avea un fel foarte hotărât de a discuta. Era, probabil, obişnuită să fie ascultată. Numai că şi eu eram foarte decis, de data aceasta.
– Bine, dar am dat examen la aspirantură, ce rost are să trec de la una la alta ?
– Ai luat examenul ?
– Da, ni s-a comunicat chiar ieri, dar mi s-a spus că trebuie să iau legătura cu dumneavoastră.
– Aspirantura durează trei ani, şi tot lector ai să fii, după terminarea ei; şcoala noastră o termini la vară …
– Într-un fel te pregăteşti în aproape un an şi altfel în trei ani !
– Dar noi nu putem aştepta trei ani.
– Totuşi, eu aş prefera aspirantura …
Tovarăşa Săndulescu îmi cere să mă gândesc şi la interesele generale. Îmi exprim părerea că, în cazul de faţă, interesele generale cer ca eu să mă pregătesc bine, ceea ce s-ar realiza cu mai mult succes în trei ani. Interlocutoarea mea este de altă părere. Împotriva evidenţei, prezintă faptele de parcă eu aş avea numai de câştigat, acceptând „propunerea” ce mi se făcea. În cele din urmă, văzând că nu o scoate la capăt cu astfel de argumente, spune, fără a căuta să-şi ascundă iritarea:
– Tovarăşe, d-ta nu înţelegi ce înseamnă o asemenea propunere ?!
Tonul brutal al întrebării nu permite echivocuri. În primul moment sunt uluit; pricep apoi că, pe fond, discuţia fusese o banală formalitate. Acum mi-e necaz că avusesem naivitatea să cred altfel … Îmi exprim nedumerirea, ca un fel de imputare, mai mult să mă descarc, şi ca o justificare, pentru sine:
– Nu înţeleg de ce m-aţi mai întrebat, din moment ce hotărârea era luată … N-am făcut decât să-mi exprim părerea, aşa cum mi-aţi cerut !
– Am crezut că dumneata vei sesiza de la început importanţa propunerii noastre …
Nu i-am mai răspuns tovarăşei Săndulescu, care, culmea ! părea tot ea supărată. Puteam eu să-i spun ce gândeam despre felul în care m-a „lămurit”, cum şi-a „argumentat” propunerea ? Ar fi fost inutil … (Să impună o hotărâre celui ce nu are de ales, ştie s-o facă oricine ! îmi spuneam eu, indignat).
Am rumegat, în sinea mea, nemulţumirea; am hotărât că nu e cazul să mă consult cu nimeni, ştiind că mă aflu la dispoziţia Direcţiei Ştiinţelor Sociale. Înţelegeam nevoia acută de „cadre”, dar cu greu îmi stăpâneam revolta împotriva celor care ne manevrau ca pe nişte piese din dosarele lor … Mă irita mai ales felul acesta ipocrit, de a lua invitatul pe departe, afişând politeţe şi grijă faţă de el, pentru ca, după aceea, prin întrebări şi observaţii inabile, să demonstrezi contrariul ! De data aceasta mi-a rămas doar satisfacţia măruntă că, prin sinceritatea răspunsurilor mele, am pus în evidenţă fisurile „diplomaţiei” tovarăşei Săndulescu. Am înţeles şi de ce profesorul Vlădescu-Gulea nu se opunea „propunerilor venite de sus” …
Şi, iată, a trebuit să-mi închei – practic – cariera de asistent universitar abia la câteva luni după ce am inaugurat-o, cu perspectiva de a deveni, la începutul noului an de învăţământ, lector universitar ! Pentru aceasta însă trebuia să mai urmez o şcoală, o nouă şcoală …
E interesant ca „tov-ul” Gogoneata nu s’a prins imediat ca el nu este decat un obiect in mainile partidului. Era naiv cand nu si-a dat seama ca soarta lui era predestinata ca si in religia musulmana.
Am avut si eu un incident asemanator, desi nu pe aceiasi scara de valori, cand am intrat la Politehnica din Bucuresti in 1948. Bineinteles metodele nu erau asa de perfectionate ca mai tarziu. Am fost chemat la biroul UNSR, nu mai tiu minte ce insemnau initialele, si m-au ridicat, sau mai bine zis coborit, la rang de indrumator. Meseria consta in a tipa mai tare cu un grup in marele amfitiatru cand se mentiona si se urla Slava lui Stalin cu un entuziasm prefabricat.
Eu, care am fost membru de organizatie sionista si origine sociala „nesanatoasa”, adica bolnava, am fost ales drept urlator! Era o forma de santaj!
In orice caz, un an jumate mai tarziu am incetat sa urlu si n’am avut cosmar cand m’am gasit la Haifa la Tehnion Israel Institute of Technology. Cu multa „durere” am lasat latrarea la altii care erau mai turbati decat mine. Asa s’a termint cariera mea de indrumator. No regrets.