E ultima zi a lui 2012 şi ca întotdeauna când prind sfârşitul de an acasă, plec pe dig şi merg departe, pe lângă moara veche, până la buza Rinului.
Vreme tipic olandeză: e miezul zilei dar cerul s-a întunecat brusc şi s-au dezlănţuit, puternice, vânturile Nordului. Nori oţeliţi, morocănoşi, se îngrămădesc şi se adună aproape de vârfurile copacilor ca şi cum şi-ar dori să se agate de crengi şi să scape de risipire… Ici, colo, frânturi de soare, raze speriate fugărite de o pâclă lăptoasă şi rece; din când în când, ţipătul ascuţit al pescăruşilor şi al raţelor sălbatice taie strident văzduhul, în timp ce plopii şi mestecenii au început a geme greu, împrăştiind parfum şi culori de furtuna.
E plimbarea de sfârşit de an; un fel de purificare. E încercarea de a mă dezbrăca de toate grijile ultimelor douăsprezece luni şi de a le da drumul să se piardă-n depărtări, pe ape.
Urât an: greutăţi, criză, dureri, boli, neimpliniri, greşeli; multe greşeli. Abia aştept să treacă! L-aş şterge şi din mine, doar că, cu cât mă cramponez mai mult, cu atât persistă şi se agaţă-n memorie ca o pecingine imposibil de stârpit.
În 2012 am pierdut prieteni şi i-am regăsit pe alţii. Am pierdut trăiri şi am regăsit fire de suflet. Am strâns din dinţi de mii de ori şi tot de atâtea ori am adunat lacrimi, dezamăgiri, dar şi câteva bucurii mărunte şi ceva speranţe rătăcite.
Vântul suflă cu putere din toate părţile, ploaia-mi înceţoşează privirea şi cu mare greutate desluşesc anevoios, neliniştea Rinului.
Mă opresc lângă moara veche, închid ochii şi nu mai ştiu dacă sunt lacrimile mele sau ale ploii, sau, dacă tot zbuciumul e al meu sau al naturii. Mă dor şoaptele şi mă sufocă amintirile; aş vrea să le dau drumul şi-n acelaşi timp mi-e frică să nu rămân cu sufletul pustiit. Mă măcină cumplit nesiguranţa şi faptul că nu pot lua o decizie: las totul să se piardă, sau, mă încăpăţânez să păstrez şi să merg mai departe?
Stau pe dig, singură, în bătaia ploii ascultand forfota apelor, faţă în faţă cu moara cea veche. E acolo de ani şi ani. A supravieţuit incendiilor, războaielor şi inundaţiilor, iar eu mă uit la ea şi realizez că doar aşa, asemenea ei, stând neclintită-n urgii şi risipind în vânt suferinţele cele multe, pot găsi forţa de a merge mai departe.
Nimic nu e întâmplător; nici măcar furtuna din ultima zi a anului. Totul, totul are o motivaţie şi un scop precis. Iar toţi cei ce se perindă prin viaţa mea au rolul lor: mai mare, sau mai mic.
Unii mă vor trăda, mă vor minţi, mă vor învăţa să plâng amarnic dar şi să mă bucur; alţii mă vor inspira, îmi vor mângâia sufletul şi-mi vor alina durerile, mă vor ajuta să dansez, să vibrez intens şi total, fiecare trăire.
Ne vom fi învăţat cu toţii, de-a lungul anilor, lecţiile vieţii, ne vom fi însuşit greşelile şi ne vom fi regăsit după fiecare furtuna personală, ceva mai puternici, mai înţelegători şi poate … ceva mai buni.
Deschid larg braţele şi-mi ridic fruntea spre cer lăsând ploaia să-mi inunde ochii. Stau pe dig, faţa-n faţa cu moara cea veche, sunt udă până la piele şi zâmbesc. Am lăsat ca si ea, vântului, tot zbuciumul lăuntric, durerile sufletului şi toate gândurile negre.
Anul asta, în ultima lui zi, am învăţat că nu trebuie să mă agit, să mă frământ şi să mă agăţ de nimeni şi de nimic. Am învăţat că nu trebuie nici să mai aştept şi nici să mai cer.
Orice mi-ar aduce ziua de maine: oameni, trăiri şi sentimente, bune şi rele, le voi primi cu demnitate, cu drag, cu sufletul împăcat şi cu braţele deschise.
Sunt şoaptele destinului.
Un nou început!
La mulţi ani!