ACUM.TV

Drawing by Jeff Terrell - reproduced with permission. The ACUM logo is the copyright of ACUM.

Fiind prin 2006 cercetator si cadru academic in Department of Mathematics, University of British Columbia, Vancouver, Canada, imi serveam ca de obicei pranzul impreuna cu studentii: un Double Cheese Burger in Pit Pub. In asteptarea binecuvantatului Burger nesanatos si plin de colesterol, navigam pe net…

O gramada de ziare romanesti. De toate “culorile”. De stanga, de dreapta, legionare, publicitate, pompe funebre, obscenitati, Iri agata fete de liceu si le plimba cu Mercedes SLK, Marean “se straduie” sa termine liceul („care este!”), matrimoniale la 100 de Euro bucata de iubire etc…

Exact ceea ce-ti trebuie ca sa iti stea in gat Burgerul: atac concertat la persoana, provincialism, primitivism, duplicitate,  inrolare mai mult sau mai putin evidenta, discutii scoase din context in scopuri malitioase si denigratoare etc.. Pe scurt, o caruta de laturi, statistic vorbind.

Astfel, indiferent de “culoare”, percepeam aceste ziare cam la fel: dupa doua minute de lectura mi se facea lehamite (ati ghicit, acelasi mizerabil sentiment cu care m-a obisnuit “Educatia Gratuita”) si … ma opream din citit.

Agresat de o astfel “lectura” imi tot spuneam ca bine ar mai fi sa nu fi stiut sa citesc in limba Romana, poate macar astfel normalitatea cu care ma obisnuisem de cativa ani buni (si pentru care am platit pretul intreg, nu erau “solde” pentru astfel de achizitii, eu mi-am platit libertatea la pret intreg) in lumea occidentala nu s-ar mai simti atat de agresata.

Si … mi se facea in mod instantaneu un dor infinit de nevasta-mea, draga de ea – macar nu intelege/vorbeste nici o boaba romaneste in afara de “Magarule” … cand vars cafeaua pe covor.

In mod cu totul accidental ma trezesc, nici eu nu stiu cum, pe www.romanialibera.com (fostul sit web ce gazduia publicatia virtuala Acum, la inceputurile ei).

Prima reactie a fost doar o profunda nedumerire: in mod cert este un jurnal de limba romana dar… nu suna absolut deloc “romaneste”!  Pentru simplul fapt ca lipseau absolut toate “ingredientele” presei „clasice” de limba romana dintre care am enumerat cateva mai sus. Cum este posibil? Se pot scrie articole decente, normale … in limba romana? Exista o publicatie virtuala ce apara cu strictete, in mod constant si absolut voluntar (si in limba Romana pe deasupra!) un set riguros si bine definit de valori morale? Am simtit imediat ca ceva.. “nu prea se leaga”. Cunosteam suficient de bine mentalitatea romaneasca din care tocmai evadasem deci, in mod clar imi lipsea cel putin o piesa din puzzle. Si, fiindca imi castig modesta existenta incercand sa gasesc sensuri si explicatii taman acolo unde par sa lipseasca cu desavarsire, am inceput sa “imi fac temele”: sa aflu ceva mai mult despre cei ce scriu la Acum, despre Directorul fondator Stefan Niculescu Maier. Si, desigur sa urmaresc zilnic articolele, comentariile si, cel mai important reactiile echipei editoriale la comentarii. Cu pretul a catorva saptamani de observatie atenta din Pit Pub, University of British Columbia, Vancouver BC. am inceput sa ma dumiresc. Sensurile ce pareau ca lipsesc cu desavarsire au inceput sa se contureze. Si a fost cea mai frumoasa revelatie pe care am avut-o vreodata: am realizat pentru prima oara ca … nu sunt singur. Ca exista oameni cu experiente oarecum similare cu ale mele. Ma refer la aventurile mele nenorocite cu “Educatia Gratuita” care aproape m-a pus la pamant – cred ca m-am salvat in ultima clipa, nu as mai fi rezistat nici macar un an in plus in “Paradisul Mioritic”, este vina si slabiciunea mea, stiu, unii dintre voi mi-ati spus-o cu fiecare ocazie.

Le multumesc in mod public acestor oameni pentru simplul fapt ca … exista. Fiindca “Educatia Gratuita” a avut deosebitul talent sa imi inspire in mod subliminal dubiul ucigator ca eu sunt “autistul”, ca eu sunt cel  “rupt de realitate”. De “realitatea” pe care am lasat-o in urma, desigur. In momentul in care am constientizat ca Stefan Niculescu Maier, Petru Clej, Cristina Dobrin, Wanda Lucas, Ovidiu Ivancu si multi altii pe care i-am admirat in mod constant pentru ceea ce fac (fara sa le cer permisiunea in acest sens si fara a astepta ceva in schimb) militeaza pentru valori morale similare, nu m-am mai simtit nici singur, nici “autist”. Mi-am recastigat speranta.

Fiindca mi-am castigat astfel prieteni virtuali (nu i-am intalnit pe nici unul dintre acestia, deci nu cunosc personal pe nimeni din echipa ACUM) poate mai apropiati decat cei… “reali”. Si… nici macar nu am indraznit sa “cer” o astfel de prietenie. Pur si simplu am “postulat-o” de unul singur, asa, de capul meu (ma pricep cat de cat la Mate’ -deformatie profesionala, ce sa fac?) dar …  mi-am asumat-o. Dupa ce am constientizat binele pe care mi-l fac acesti oameni si usurarea sufleteasca ce-mi aduc pentru simplul fapt ca exista, am inceput sa ma intreb … cine sunt ei de fapt? Cum se face ca ei scriu in limba romana desi nu suna absolut de loc a … “scris romanesc”?

Raspunsul la aceasta intrebare a venit in momentul in care am realizat ca echipa Acum este imprastiata in patru zari: Statele Unite, Canada, Regatul Unit, Europa, Orientul Mijlociu, Asia.

Evident, au devenit cu totii eroii mei favoriti, visam sa ma alatur eforturilor lor cu putinul pe care il pot contribui fara a fi nici macar in stare sa definesc in mod coerent acel putin.

Dar…cum sa ma alatur lor? Doar n-am sa ma … “autopropun” ca nea sau tanti ghita din spatele surii sau din batatura CAP-ului? De fapt, simteam ca as fi ridicol sa ma auto-propun. Desi stiam deja ca impartasim acelasi set de valori morale, eu nu ma simteam in stare sa scriu. Ce altceva in afara de a scrie ceva cu valoare adaugata as fi putut contribui la fenomenul ACUM? Sa ii ajut sa rezolve ecuatii prin metoda cuadraturii? Sa ii ajut sa studieze singularitatile ecuatiilor Navier-Stokes?  As fi facut-o cu drag, dar la ce le-ar fi folosit? Si… ce valoare as fi putut adauga astfel in acest context?

Si, daca as incerca sa scriu, cum as putea eu… sa scriu alaturi de ei? Ce si cum … as putea eu scrie alaturi de ei?  Alaturi de Stefan Niculescu Maier, alaturi de Petru Clej si de toti ceilalti?  As fi ridicol, ei stiu sa scrie – eu … nu stiu!  Deci, ce era de facut? … Nimic. Am continuat astfel sa ii admir in tacere si sa imi doresc sa fiu si eu ca ei cand … cresc mare.

Am continuat sa ii “scanez” insa Daca ati folosit vreodata un Mac, veti sti ca … excelenta creaza dependenta. Dar, totusi, cei de la ACUM  “pentru cine” scriu? Au fost atacati in mod constant: servesc o conspiratie iudeo-masonica, sunt platiti, sunt inrolati. Am asteptat vreo dovada in acest sens. Nu a fost produsa niciodata.  Asa ca m-am prins pe cine servesc cei de la Acum. Servesc libertatea de exprimare, servesc decenta umana, servesc adevarul. Si imi placeau si mai mult cei de la Acum! Fiindca vedeam in ei prietenii pe care nu am avut sansa sa ii am pe vremea faimoasei “Educatii Gratuite”. Tot nu am indraznit sa ma ofer voluntar “la recrutare”. Inca o data, eu nu stiu si nu pot scrie nici precum Petru Clej nici precum Stefan Niculescu Maier, asa ca imi stiam lungul nasului si mai stiam ca mai sus de propriile urechi nu pot sari oricat de mult as incerca.

Am scris asadar doar comentarii, din cand in cand si numai atunci cand aveam ceva de… comentat.

Cateva astfel de ecouri au devenit … prea lungi. Astfel ca am fost invitat de echipa ACUM sa le transform in articole de sine statatoare.

Am acceptat cu inima stransa (ma tem de ridicol, ma tem sa gafez, urasc prostia fudula scrisa cu majuscule, fie si in pagini virtuale) astfel ca… am inceput sa scriu, fara … a sti sa scriu! Este in intregime “vina” echipei ACUM (:-)), eu de obicei fac numai lucruri la care ma pricep mai bine decat altii dar, molipsindu-ma de entuziasmul lor am inceput sa pacatuiesc facand lucruri la care nu ma pricep!

Nu stiu daca scrisul meu a adus vreo valoare adaugata revistei ACUM. Si sunt sincer in aceasta confesie. Prostii care imi reclamau “modestie” pe vremea “Educatiei Gratuite” sunt si acum siguri de tot ce scriu si de tot ce fac, ei nu au indoieli. Eu am insa indoieli in permanenta.

Dar, intr-o permanenta lupta cu propriile indoieli, cu propriile ezitari, cu propriile limite, cu propriile neputiinte am decis sa ma alatur echipei ACUM.

In speranta ca impreuna putem contribui la ceva… mai bun.

Acest articol a fost publicat duminică, 27 mai 2012 la rubrica Coltul Editorului.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.