La începutul lunii mai, vechea capitală a Romanovilor va găzdui ceremoniile prilejuite de investirea preşedintelui ales al Federaţiei Ruse, în persoana actualului prim-ministru Vladimir Putin. Seria evenimentelor programate pe durata unei săptămâni, cu încercarea de a amalgama hieratismul tradiţiei ţariste recuperate cu asiduitate în ultimii ani, dar şi relicve ale retoricii revanşiste şi ale demonstraţiilor de forţă specifice erei sovietice, vor satisface gustul pentru grandoare al publicului intern şi în egală măsură tentaţia observatorilor externi de a anticipa prin interpretarea unor gesturi şi simboluri, dezvoltările viitoare şi traiectoria pe care se va înscrie statul care încorporează în cadrul frontierelor sale cea de-a şaptea parte a planetei. Desfăşurarea de forţe politice, administrative şi diplomatice, nu substituie nici măcar în opinia celor doi protagonişti, provocările contextului postcriză, cu interogaţii pentru care nici state şi societăţi stabile ale vechii Europe sau arealului nord-american, nici forţele dinamice ale Extremului Orient, nici impredictibila lume latino-americană, nu au găsit răspunsuri definitive. Vacanţa de care vor beneficia cetăţenii ruşi cu acest prilej, oricum ultima cu o durată atât de lungă, va fi şi ultimul beneficiu al sezonului electoral deschis în vara anului trecut, când preşedintele Medvedev şi predecesorul său aflat atunci în fruntea guvernului, au anunţat celebra rocadă, socotită de mulţi o sfidare a normelor democratice.
Crimă, pedeapsă şi speranţă: dincolo de Cortina de Fier
Scepticismul opiniei publice ruseşti şi străine în ceea ce priveşte aderenţa preşedintelui Putin şi a birocraţiei care asigură funcţionalitatea puterii de stat la valorile democratice este pe deplin justificat şi probabil generator de riscuri mai mari în actualele condiţii, când dificultăţile economiei globale reanimă contestaţiile mai vechi sau mai noi la adresa paradigmelor democraţiei reprezentative. Totuşi, măcar din perspectiva românească, o minimă prudenţă ne condamnă la circumspecţie, pentru că în lunile următoare vom avea ocazia să constatăm direct în ce măsură comunitatea şi entităţile politice în care ne investim încrederea sunt ataşate aceloraşi valori. Tensiunile endemice din Caucaz, cazul Litvinenko sau cel al morţii avocatului Serghei Magniţki, mai puţin dezbătut la noi, dau evidente motive de îngrijorare. Din nefericire, societatea rusă a reacţionat în faţa acestor grave excese ale autorităţilor într-o manieră comparabilă cu apatia, frizând complicitatea, cu care ignorăm situaţia zecilor de mii de copii români rămaşi orfani de facto, abandonaţi de părinţii instigaţi să se expatrieze, pentru ca foşti activişti ai UASCR să participe în linişte la acumularea primitivă de capital. O abordare mai condescendentă a propriilor noastre lacune civice şi morale, impune unui observator onest să consemneze şi schimbările pe care le-a cunoscut Rusia în ultimul deceniu. Chiar dacă practicile electorale şi parlamentare ridică semne de întrebare, transferul paşnic al puterii a devenit o practică firească în politica Rusiei, fapt greu de anticipat în urmă cu două decenii, când prăbuşirea Uniunii Sovietice lăsa loc unor conflicte interetnice seculare şi instabilităţii economice şi sociale. Dacă backgroundul profesional al preşedintelui Putin este leitmotivul oricărei relatări despre actualitatea rusă, acelaşi fost ofiţer al KGB a fost şi un apropiat discipol şi colaborator al fostului primar al Leningradului, Anatoli Sopciak, poate cel mai eficient reformist al generaţiei anilor ‚80. Această din urmă dimensiune a opţiunilor sale s-a materializat în date mai puţin vizibile, dar cu efecte în durata lungă a dezvoltării Federaţiei Ruse. Contestaţia comunistă mai întruneşte un suport electoral plasat sub 20%, iar ceremoniile religioase găzduite de catedrala Christos Mântuitorul, spectacolele sau concertele organizate la Moscova şi Sankt Petersburg, reunesc zeci de mii de persoane, participare incomparabilă prin dimensiuni şi implicare cu macabrele ceremonii organizate în preajma mausoleului din Piaţa Roşie. Chiar dacă cezura deschisă de revoluţia bolşevică şi de Războiul Civil este departe de a se fi închis, oficialii ruşi vorbesc deschis despre destalinizare, iar o condamnare fără echivoc a crimelor comunismului ar putea fi doar o chestiune de timp. Succesul regimului Putin în restaurarea încrederii cetăţenilor şi a unor mecanisme economice şi funcţionale s-a dovedit a fi decisiv, iar o majoritate socială a recunoscut meritele acestei guvernări, acordând încredere celui care s-a identificat în anul 2000 cu proiectul de renaştere a Rusiei. Acest bilanţ este însă contrabalansat de pasivul unei administraţii care a reuşit prea puţin în direcţia modernizării reale a statului şi a economiei, rămase încă departe de standardele competitorilor potenţiali din Occident. Datele statistice sunt edificatoare în acest sens, gradul de sărăcie a populaţiei, sistemul de sănătate şi productivitatea muncii, eficienţa energetică sau protecţia mediului, alimentează discursul contestatar al opoziţiei politice şi civice. Salutar pentru Rusia şi poate nu doar pentru ea, este însă faptul că societatea nu mai este dispusă să acorde puterii creditul nelimitat de care aceasta se bucura pe durata primului mandat al preşedintelui Putin. Manifestaţiile de protest din decembrie, reunind sute de mii de persoane, declanşate ca reacţie la maniera în care s-au desfăşurat alegerile parlamentare, au reprezentat nu atât expresia unor nemulţumiri ireductibile, ci mai curând un avertisment ferm adresat autorităţilor, venit din partea unor categorii sociale noi, emancipate de balastul obedienţei de tip sovietic şi tentate de oportunităţile unei noi tentative reformatoare. Paradoxal, consolidarea acestei clase de mijloc este rezultatul unora din politicile publice iniţiate de actualul regim, al anilor de creştere economică şi al modernizării instituţionale incipiente. În această ordine de idei, tocmai edificarea unei noi relaţii cu societatea reprezintă prioritatea obiectivă a administraţiei de la Kremlin.
Sinuozităţile schimbării: adepţi şi obstacole
În vara anului trecut, într-o încercare de lobby pentru construirea unui centru petrochimic la Vladivostok, guvernatorul din Primorie amintea conducerii Gazprom de semnificaţiile vechiului drapel al Rusiei, vulturul bicefal, şi de necesitatea dublei implicări, în Europa şi Asia. Mutatis mutandis, agenda puterii de la Kremlin se va afla probabil sub semnul acestei dualităţi, fluctuând între trecut şi viitor, între temerile inovaţiei şi riscurile unei restauraţii similare cu subperformanţa, între prezervarea identităţii şi tentaţia abordărilor globale. Exigenţele gestionării unor situaţii noi pentru elita politică şi managerială rusă, au determinat pe durata administraţiei precedente nu doar renunţarea parţială la paradigmele civice şi politice liberale, dar şi o concentrare a competenţelor în serviciul public, astfel încât în oficiile statului şi la conducerea companiilor publice s-au regăsit în echipe ad-hoc atât cadre ale serviciilor de informaţii, aşa-numiţii siloviki, adepţii unui capitalism de stat şi al controlului asupra resurselor naturale şi instituţiilor bancare, cât şi promotori ai liberei iniţiative şi ai reformelor de piaţă. În aceste condiţii, politicile publice au dobândit un caracter oarecum pluralist, exprimând eclectismul tipic pentru istoria Rusiei ultimelor secole, echilibrul precar între impulsul spre dinamism şi recursul la soluţiile etatice. Aspectul cel mai vizibil din acest punct de vedere a fost competiţia dintre cele două forţe, deşi afinităţile personale şi interesele de afaceri au influenţat echilibrul de putere în mai mare măsură decât reperele ideologice, faţă de care cei care au trăit evenimentele dramatice ale anilor ’90 manifestă mai curând condescendenţă. Criza economică şi noile disponibilităţi ale societăţii civile, au meritul de a fi transferat această competiţie cu reguli prea puţin clare, într-un dialog de substanţă referitor la perspectivele de dezvoltare ale Rusiei. Avem de-a face cu o fastă reactualizare a interogaţiei care preocupa inteligentsia la mijlocul secolului al XIX-lea şi a controversei dintre occidentalişti şi slavofili. Perspectiva conservatoare care dispune de legitimitatea suportului alegătorilor care au votat pentru Vladimir Putin, are în vedere o continuare cu amendamente a politicilor anterioare, privilegiind un rol sporit pentru instituţiile de forţă, un sistem economic dominat de raţiunile de dezvoltare ale statului şi de nevoia de a genera resurse pentru categoriile sociale defavorizate. În plan extern, această abordare presupune continuarea alianţelor tradiţionale cu China, unele state din Orientul Apropiat şi cu regimurile stângiste din America Latină. Epoca de glorie a acestei orientări s-a consumat în anii 2003-2007, când creşterea preţurilor la materile prime a asigurat prosperitatea marilor companii ruseşti, aşa-numiţii leaderi naţionali, care au afişat rate impresionante de profitabilitate, chiar în condiţiile unor investiţii modeste şi nu totdeauna inspirate de raţiuni de business. Reîntoarcerea preşedintelui Putin la Kremlin este considerată de unii observatori drept o victorie a acestei orientări, sau cel puţin un eşec al agendei de modernizare propusă în 2008 de preşedintele Dmitri Medvedev, perceput iniţial ca un reformist. Criza economică a oferit noi argumente adepţilor reformelor, recesiunea dramatică din 2009 şi incapacitatea statului de a se poziţiona în raport cu atacurile speculative au repus în cauză validitatea unor opţiuni aparent strategice şi chiar încrederea în capacitatea reală a Rusiei de a participa cu şanse la noua competiţie pentru putere. O nouă demonstraţie a caracterului funcţional al acestui dialog este seria de reevaluări pe care puterea le operează, tocmai în perspectiva instalării noului guvern. Unul din obiectele sale este tocmai managementul deficitar al statului în economie. Pentru mai buna înţelegere a adepţilor de dată recentă ai intervenţiei statului în economie, executivul de la Moscova are în vedere un ambiţios program de privatizare, implicând căile ferate, industria petrolieră şi pachete semnificative de acţiuni ale principalelor bănci ruseşti, Sberbank şi VTB, 10% din acţiunile acesteia din urmă fiind deja vândute la începutul anului trecut. O altă zonă în care autorităţile ruseşti sunt aproape condamnate să inoveze, este aceea a politicilor sociale, iar în acest sens, un grup de lucru interdisciplinar, sub coordonarea rectorului Universităţii de Stat din Moscova, a elaborat deja un plan de lucru aproape revoluţionar. Autorii săi au în vedere adoptarea unui model diferit de dezvoltare, centrat pe susţinerea categoriilor urbane, educate şi generatoare de valoare adăugată, ale cărei iniţiative urmează a fi susţinute printr-un sistem fiscal stimulativ şi prin creşterea investiţiilor în educaţie şi cercetare. În aceeaşi ordine de idei, este avută în vedere diminuarea dependenţei de resursele energetice şi reducerea cheltuielilor de funcţionalitate ale statului şi complexului militar-industrial.
Şansele unei Ere Meiji
Specificul exerciţiului puterii în Rusia de ieri şi de azi ne limitează capacitatea de a anticipa impactul pe care aceste dezbateri îl au la nivelul mecanismului de luare a deciziilor concrete. Putem constata doar că anumiţi paşi în direcţia unor reforme proactive s-au întreprins deja, în sensul desfiinţării unor entităţi administrative neviabile şi al demarării unui ambiţios program de relocare a populaţiei unor aşezări lipsite de perspectivă, spre zone cu potenţial de dezvoltare. Rusia a iniţiat în ultimii ani măsuri similare celor adoptate de Germania şi Israel în anii ‚80, repatrierea voluntară a unor etnici ruşi din statele din fosta Uniune Sovietică, demersuri destinate să diminueze deficitul demografic şi să asigure un transfer de competenţe benefic pentru o economie emergentă. Optimismul acestor abordări trebuie totuşi cenzurat prin apelul la evenimentele recente, plecarea din executiv a ministrului de finanţe Kudrin şi scepticismul său cu privire la caracterul raţional al politicii economice din următorii ani, sau respingerea propunerii Elvirei Nabiulina, ministrul Dezvoltării Economice de a reduce contribuţiile la Asigurări Sociale la 26%, demonstrează dificultăţile pe care se va confrunta un eventual curs politic reformist.. Aceeaşi indecizie pare să caracterizeze politica energetică, unde puterea nu a găsit un echilibru între necesitatea demarării unor noi proiecte de exploatare şi producţie şi sistemul de taxe care face majoritatea zăcămintelor de petrol şi gaze naturale din estul Siberiei, Yakutia sau din zonele arctice, neviabile din punct de vedere comercial. Cazul clasic din acest punct de vedere este cel al proiectului Shtokman, a cărui amânare succesivă îl face astăzi aproape inutil, dată fiind autosuficienţa pieţei nord-americane de gaz. Lecţiile unor astfel de înfrângeri au avut urmări, abordarea problematicii industriei hidrocarburilor este mai puţin politică decât în anii anteriori, iar puterea stimulează o serie de parteneriate între actori economici locali şi multinaţionale, de natură să asigure transferul de resurse financiare şi know how, fără de care ambiţiile de putere energetică ale Rusiei rămân un element de retorică. În plus, celebrul acord de un trilion de dolari, vizând exportul de gaz în China, nu a fost semnat până acum, iar raţiunile invocate au fost dezacordurile referitoare la formula de calcul al preţului.
O problemă ceva mai simplă în care puterea de la Kremlin nu a elaborat o strategie clară este politica externă. Pe acest front, Rusia experimentează destinul regelui Midas. Viziunea unei lumi multipolare, clamată în atâtea rânduri de diplomaţia rusă, s-a materializat în ultimii ani, dar aceasta impune sine qua non renunţarea la logica şi practicile Războiului Rece. Confruntarea ireductibilă cu Occidentul sau disputa cu Japonia sunt puse în cauză de necesităţile unei complementarităţi economice obiective, iar alianţele cu regimuri impredictibile generează un deficit de imagine pe care Rusia este departe de a şi-l permite. Relaţia cu China stă sub semnul aceloraşi provocări, tehnocraţia rusă nu este dispusă să asigure consolidarea unei noi supraputeri, fie ea şi adversara Occidentului, la precarele sale frontiere răsăritene.
Specialiştii în relaţii internaţionale sau adepţii unor teorii apărute la interferenţa diverselor discipline umaniste nu au darul înţelepciunii lui Solomon şi nu pot oferi o predicţie lipsită de echivoc în legătură cu traiectoria pe care o va urma Rusia în următorii şase ani ai noului mandat al preşedintelui Putin. Cei mai entuziaşti subliniază faptul că societatea rusă este mai pregătită pentru experimente inovative decât în urmă cu două decenii şi jumătate, iar expertiza establishmentului administrativ este una superioară celei a partocraţiei cu care a trebuit să opereze Mihail Gorbaciov. Scepticii atrag atenţia asupra caracterului limitat al modernizării octroate reuşite de actualul regim, limitată la marile oraşe şi a capacităţii reduse a statului de a gestiona agenda complexă şi uneori contradictorie a unei societăţi în care loialităţile regionale şi etnice concurează spiritul civic. Cu rezerva de a nu vexa sensibilităţile cititorilor, cred că interesul nostru naţional ar fi servit de un succes al actualei puteri în direcţia implementării, fie şi printr-o reinterpretare identitară, a unei modernizări profunde şi ireversibile a marii puteri a Nordului, o încheiere fastă a experimentului iniţiat de Petru cel Mare. O Rusie puternică şi raţională, consolidată la frontierele unei Europe vulnerabile, ar fi fără îndoială o provocare pentru noi toţi, dar istoria, învăţătoarea vieţii, ne-a arătat că fiecare înfrângere a ruşilor a fost succedată de experimente revoluţionare şi escaladări militare, decontate în egală măsură de ruşi şi de naţiunile vecine. Fără a ignora temeiurile unor complexe mai vechi sau angoase mai noi, ar fi necesar să reflectăm în ce măsură aranjamentele de securitate şi afilierile atât de puţin eficiente în cazul unor ameninţări asimetrice, ne pot proteja de o Rusie condusă de unul din acei leaderi antisistem precum Serghei Udalţov, Eduard Limonov sau Aleksandr Dugin. Deşi admir etica Evului Mediu, în special accepţiunea medievală a onoarei şi loialităţii, cred că lupta pentru o Românie onestă, demnă şi prosperă, pentru acest ideal ameninţat de disponibilităţile ohlocratice ale majorităţii de ieri sau de mâine, este o misiune mai importantă decât jocul infantil de-a apărătorii frontierelor Civilizaţiei.