Articol de Stephane Ionesco
Redefinirea fidelităţii din cadrul cuplului se impune tot mai insistent, din moment ce o parte ne-neglijabilă de chatişti sunt convinşi că o simplă idilă pe net nu poate afecta cu nimic „cimentul” conjugal. Câteva interogări ar merita totuşi menţionate: Reprezintă chat-ul erotic o experienţă lipsită de risc? Este posibilă o fuziune sexuală fără una reală? Care-i volumul de fantezie (imaginaţie) necesar pentru a realiza un astfel de scenariu?
Fenomenul amantului virtual nu-i tocmai recent. Relaţiile epistolare ale Emmei Bovary pot fi luate drept precedent, din care minitelul s-a inspirat, iar internetul a făcut restul ca, în cele din urmă, fenomenul să explodeze odată cu apariţia site-lor de întâlniri. După unii psihologi, o complicitate sexuală virtuală n-ar fi tocmai primejdioasă. În schimb, o complicitate amoroasă de tipul: „ te iubesc, lipsa ta este dureroasă”, oferă terenul propice al aducţiei pentru adepţii pasiunii amoroase. Femeile fiind mult mai ezitante în a-şi exprima dorinţele sexuale, găsesc în chat posibilitatea depăşirii limitelor fixate de educaţie şi de morală. Astfel imaginaţia erotică îşi ia zborul, îngăduindu-le acceptarea laturii animalice a sexualităţii lor, mai cu seamă că impulsurile sexuale au un efect anti-depresiv. Pe planul narcisic, faptul că bărbaţii sunt majoritari în schimburile pe chat, pune în valoare femeia, lăsându-i latitudinea de a seduce sau de a refuza, potrivit bunului său plac. Se începe, în general, prin propunerea unei simple amiciţii, înainte de a se flirta cu erotismul, ca în cele din urmă să se soldeze printr-o dezlănţuire a simţurilor, unde fantasmele cele mai insolite devin „realizabile”. Cu toate că schimburile, în cea mai mare parte, se limitează la relaţii de tentă sexuală, se ajunge, nu rareori, la momente de ataşament sentimental, unde este pusă în cauză legătura conjugală a amanţilor ne-celibatari. În virtual, teama considerentelor estetice, a diferenţei de vârstă sau a condiţiei sociale nu mai interferează, făcând ca riscurile să fie extrem de limitate. Mărturisirile unei tinere căsătorite, privind o relaţie virtuală, pot surprinde: „…Imaginaţia lui ne-a permis trăirea unei situaţiei demne şi, graţie erudiţiei sale, am evitat derapajul în vulgaritate. În momentul când mi-a cerut o poză, m-am executat. Când însă mi-a propus o întâlnire, am refuzat net. Interesul unui amant virtual constă în faptul de a rămâne virtual… Nu doresc în nici un caz să-mi înşel soţul. Cel mai excitant, în timpul celor şase săptămâni cât a durat relaţia noastră, a fost amplificarea dorinţei. Cum însă nu vroiam să trec la act, restul a început să-mi displacă. Am descoperit că virtualul permite o înţelegere sexuală perfectă. În viaţa reală este nevoie de timp pentru a formula dorinţele secrete!”. El o făcea să fantasmeze frenetic, ca la urma urmelor, soţul să fie beneficiarul realităţii…
După unii acest joc dopează moralul şi libidoul, fără riscul vreunei decepţii sentimentale, pentru simplul fapt că întâlnirea reală nu are loc. Deoarece, chiar dacă înţelegerea este ideală, transpunerea în realitate şi idealizarea unei relaţii virtuale se pot adeveri dezamăgitoare. Iar pentru a şti dacă existenţa unui amant virtual permite fidelitatea faţă de consort, eu nu sunt gata să răspund afirmativ. Aş tinde să cred, mai degrabă, că e vorba de o formă de înşelăciune cu circumstanţe îngăduitoare. Chiar dacă este mai puţin culpabilizantă şi mai puţin riscantă decât o infidelitate consumată, a avea un amant virtual denotă necesitatea reală de compensaţie a anumitor insatisfacţii din cadrul cuplului.