Purimul a intrat tiptil în viaţa mea împreună cu aroma unei prăjituri misterioase, în anii copilăriei, când evreitatea familiei mele era ocultată de internaţionalism, motiv pentru care părinţii mei nu ţineau niciun fel de sărbători religioase.
Erzsi Friedmann, bunica adoptată de mine, pentru că bunicii mei “adevăraţi” pieriseră la Auschwitz, era creştină, iar bunicul (adoptat) Nándor Friedmann, evreu botezat.
Prajitura kindel de Purim
De Crăciun şi de Paşte bunica cocea delicioasele beigli cu nucă şi cu mac şi de aceea mare mi-a fost mirarea când cu vreo lună înaintea Paştilor “Ungureşti” bunica a preparat un fel de beigli cu nucă şi miere, pe care l-a aşezat cu tavă cu tot, sus pe dulap lăsându-l timp de trei zile “ca să se înmoaie”. Pe urmă, spre nedumerirea şi necazul meu, nu mi-a dat nici măcar o felie, ci a împachetat rulada întreagă în hârtie albă, a pus-o într-o cutie de carton şi a expediat-o cardiologului Rub, care îl tratase pe bunicul după infarct. Apoi mi-a explicat că prăjitura aceea care se numeşte “kindel”, e foarte scumpă şi nu-şi putea permite să ne coacă şi noua una, o făcuse în semn de recunoştinţă pentru Domn’ Doctor Rub şi i-a trimis-o de Purim, o sărbătoare evreiească la care se trimit prăjituri în dar.
Mai târziu am aflat că în lumea idiş prăjitura tradiţională de Purim era humântaşul, în timp ce kindelul se cocea mai ales în spaţiul transilvan.
Noi n-am primit prăjituri de Purim decât o singură dată, peste ani, când o cunoştinţă (tot creştină) avea să-i trimită mamei o cutie cu fursecuri delicioase, tot în semn de mulţumire pentru o faptă bună. În schimb Miuţa, colega mea de bancă, îmi aducea câte o tavă cu mucenici însiropaţi, de fiecare sărbătoare a Sfinţilor Muncenici, care cădea în preajma Purimului. Prăjiturile trimise în dar de sărbători, ca nişte soli dulci ai bunelor relaţii, se întâlnesc la mai toate popoarele. Şi nu numai pe timp de pace.
Întâmplarea relatată de Mihai Eisikovits, într-o istorioară pe care mi-a trimis-o de curând, este legată tot de o cutie cu prăjituri de Purim.
Pacheţelul,
de Mihai Eisikovits
În timpul liceului zi de zi făceam drumul spre şcoală şi înapoi, împreună cu doi colegi care locuiau în vecinătate: Aurel Ungur şi Béla Horváth. După ce am treminat cu învăţătura ne-am risipit: Aurel a ajuns la Braşov, eu la Târgu Mureş, iar de Béla n-am mai ştiut nimic.
În vara lui 1940 Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei şi, în baza legilro rasiale, în 1941 am fost înrolat într-un detaţament de muncă al armatei maghiare. În vara lui 1942 am fost duşi în Ucraina ocupată de germani şi maghiari, unde am muncit în condiţii îngrozitoare. Despre acest subiect am relatat în alte povestiri şi nu am să mă opresc acum, asupra lor.
În martie 1944, pe frontul ucrainean cu detaşamentul de muncă - desen de M. Eisikovits
În primăvara anului 1944 eram tot în Ucraina. Într-o seară, când am sosit frânt de oboseală de la munca din pădure, am fost anunţat că primisem un pachet de acasă. Am crezut că e o farsă, până când un camarad mi-a întins un pacheţel… Era o cutiuţă, tip DMC, în care – pe timp de pace – era ambalată aţa colorată pentru brodat.
Am deschis-o cu înfrigurare şi am găsit în ea o pereche de şosete de lână tricotate de mama, o ruladă de kindel – o prăjitură cu nucă, miere , stafide care, după ce se usucă, poate fi păstrată vreme îndelungată – şi o scrisoare lungă de la tata, care-mi povestea pe îndelete ce mai era pe acasă şi cum a ajuns să-mi trimită pacheţelul. Ce nu relatase tata am aflat de la camaradul care-mi adusese pacheţelul.
Tatăl meu se întâlnise cu fostul meu coleg de liceu, Béla Horváth, înrolat în armata maghiară, care venise în permisie de refacere la Gherla, după ce fusese rănit pe frontul din Ucraina. Înainte de sorocul reîntoarcerii sale la unitate,, tata l-a vizitat spunându-i: “Mihai este tot pe undeva prin Ucraina. N-ai vrea să-i duci pacheţelul aceasta? Ştiu că şansele să-l întâlneşti sunt foarte mici, aşa că dacă nu dai de el, foloseşte tu sănătos conţinutul cutiei”. Béla i-a spus că era aproape imposibil să mă găsească pe întinderile Ucrainei, dar tata a insistat să ia pacheţelul cu el.
Béla Horváth a ajuns înapoi la unitatea sa din zona beligerantă, întâlnind pe drum şi o unitate de muncă, unde a întrebat de mine, dar nimeni nu auzise de vreun soldat pe nume Eisikovits. Totuşi, Béla Horváth a lăsat pacheţelu lacolo, în speranţa că ei aveau să găsească o cale de a mi-l trimite.
Pacheţelul a trecut prin mai multe unităţi de muncă obligatorie, cu menţiunea că un “gradat” ungur l-a trimis unui evreu pe nume Eiskovits, până când în final a ajuns la destinatar – adică la mine, mult după Purimul pentru care fusese menit.
Scrisoarea tatei reflecta starea de spirit a vremurilor din ce în ce mai grele, în care evreii erau tot mai năpăstuiţi sub apăsarea măsurilor rasiale. Totuşi, tata îşi încheia scrisoarea cu optimism, nădăjduind că lucrurile vor lua o întorsătură bună, va fi pace şi avea să mă vadă acasă.
În anul 1944 sărbătoarea de Purim a căzut în 9 martie. În 19 martie trupele germane au ocupat Ungaria. În 3 mai evreii din Gherla, după ce fuseseră deposedaţi de toate bunurile, au fost internaţi în ghetoul de la fabrica de cărămizi. Cei 1600 de evrei din Gherla şi împrejurimi au fost apoi deportaţi la Auschwitz, un loc fără întoarcere pentru majoritatea covârşitoare.
Pacheţelul acela de Purim a fost ultimul semn de viaţă pe care l-am primit de la părinţii mei, pieriţi şi ei la Auschwitz.
Purim-ul relatat in diferite imprejurari. Traditia razbate. Din fericire, si omenia, chiar si in conditii imposibile, care ar fi justificat abaterile de la corectitudine si bun simt. Daca in vremurile relatate de tatal meu s-a mentinut, atunci putem fi optimisti in privinta prezentului, nu-i asa?…
Am cunoscut personal o doamna farmacista care a fost eliberata la sfarsitul razboiului de la Auschwitz.Era colega cu mama la farmacia nr 8 din Cluj, din apropierea garii, iar mama a rugat-o sa ma educe in privinta dezstrului respectiv.
Trebuie sa spun ca am avut o discutie foarte interesanta (desi eram copil).
Am intrebat-o care este secretul supravietuirii ei.
„Faptul ca ne-am ocupat tot tmpul mintea cu fleacuri! „Vindeam” si „cumparam” tot timpul ciurucuri”.
Oarecum ce spune si Vktor Frankl, la alt nivel.
Dansa avea un numar punctat permanent pe umar.
D-le Anton,
Intresant comentariul dvs. Nu știu dacă sunteți sau nu evreu, dar indiferent care ar fi răspunsul, am un respect deosebit pentru mama dvs.
Cât despre apropierea de Victor Frankl, exponent al psihologiei existențiale, cred că cele două modalități de confruntare nu sunt identice: doamna farmacistă vorbește de o modalitate: distragerea prin „fleacuri”, așa cum scrieți, și dacă asta a ajutat-o, pe dumneai și pe alți deținuți, foarte bine, slavă Domnului! Dar Victor Frankl susține că au supraviețuit tocmai cei care aveau în viață un sens, un scop precis: o familie care-i aștepta (sau credeau ei că îi mai așteaptă), de a-și continua o activitate creatoare (artistică, științifică, etc.), sau realmente de a scrie ceea ce au trăit și suferit, pentru ca omenirea să știe și să nu uite! Deci – puțin diferit, dar important este că oamenii aceia au găsit, fie și intuitiv, modalități de a se confrunta cu grozăvia de-acolo și de a supraviețui!
La rândul meu, când am citit cartea lui Niszly Miklos (nu știu dacă am ortografiat corect), „Am fost medic la Auschwitz”, am comentat-o cu un coleg de cancelarie, cu care săptămânal, coincideam într-o „fereastră”, adică o oră liberă în program. Originar din Oradea, unde dr. Miklos a revenit și a murit în 1956, colegul mi-a povestit că era vecin cu acesta și că el, pe-atunci copilul de 14 ani în vacanță, uita de minge și de distracțiile celorlalți prieteni, pentru a se duce în vizită la dl. doctor, care îi tot povestea ce se petrecuse la Auschwitz. Colegul meu m-a asigurat că cele ce citisem eu în cartea dr.-lui Miklos erau doar „firimituri” pe lângă ceea ce auzise el, direct de la autor!
Astfel încât negaționiștii neofasciști de astăzi trebuie să știe că mai există și „urmași spirituali” ai supraviețuitorilor, înainte de a debita toate ororile inimaginabile cu siguranța de sine a trogloditului! Oricum, vă mulțumesc fiindcă o amintire (a dvs.), a atras o alta!
…purtm de itzhak bareket .
coperisuri cu zapada , strada-i plina de noroi
dar ce lume, ce parada , bal mascat in toi .
luna alba ca argintul , gratis lumineaza
mastile care tot timpul canta si danseaza .
fete mari ascund sub masca , trandafiri-n obrajiori
dornice sa-npartaseasca taine multe , multi fiori…
idl – ai trage la vioara , berl e la contrabas ,
langa ei e-o domnisoara cu o burta pan’ la nas .
azi e purim , maine nu-i , da-mi un leu sa plec hai-hui
da-mi un leu si-un humantas, si-am sa plec in alt oras ,
alta lume , alta tara , cu artisti si cu fanfara ,
cu mascati care tot timpul , canta aurul si-argintul .
azi e purim , maine nu-i , da-mi un leu sa plec hai-hui …
( CRAMPEI , DIN CULEGEREA DE VERSURI : „TARGUIELI” DE itzhak bareket .)
In legatura cu supravietuirea in lagar :
Au supravietuit acei care au avut destula putere fizica si psihica,i-a mai tinut speranta si trebuia sa aiba si mult noroc!
Tulburătoare întâmplare. Pacheţelul acela, ca un simbol al speranţei, care ajunge în condiţii atât de potrivnice la destinatar şi, apoi, dispariţia brutală a expeditorului, pentru care speranţele nu s-au împlinit. M-a bucurat destinul pacheţelului, m-a întristat soarta omului (oamenilor).