ACUM.TV

Nu ştiu a cui idee a fost organizarea şi  la Bucureşti (la Berlin şi în alte oraşe ale lumii există de multă vreme), a Festivalului Filmului Evreiesc. Sunt foarte mulţi implicaţi, inclusiv Ambasada Israelului, Comunitatea Evreilor din Bucureşti, Ministerul Culturii, UCIN, o serie de personalităţi din lumea culturii şi filmului, români şi evrei deopotrivă, inclusiv un fost deputat al PSD, Paul Ghiţiu, directorul manifestării..Festivalul, ca să spunem aşa, “a prins”. Publicul a răspuns la invitaţie şi a umplut sălile (mai ales seara). Adevărul este că cele 40 de filme (de lung metraj, documentare, portrete), israeliene, americane, franceze, româneşti, cu tematică evreiască au fost creaţii de bună calitate din punct de vedere artistic, apreciate de public. Foarte multe dintre ele au abordat subiecte dramatice, de actualitate dar care nu s-au limitat la spaţiul sau problemele evreieşti ci au avut o valoare universală.

În ceea ce mă priveşte, am văzut patru filme (teoretic puţine, dar dacă fac un calcul matematic, reprezintă 10 la sută), dar, vreau să vorbesc despre unul, mai  bine zis de două. Deoarece nu pot să nu amintesc pelicula prezentată la deschiderea Festivalului, : „The Last Survivor” („Ultimul supravieţuitor”), realizat de doi tineri americani. Este o paralelă între tragedia Holocaustului, genocidul din Ruanda şi din Darfur. Unora dintre spectatori nu le-a plăcut ideea fundamentală , şi anume, că, din păcate, Holocaustul, (genocidul unor nevinovaţi) nu este un fenomen unic evreiesc. (În epoca modernă a fost premers de cel al armenilor) Iată că lumea nu a învăţat din tragedia evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial şi genocidul a continuat, de această dată în două regiuni din Africa. Şi aici au fost milioane de victime (în Ruanda peste cinci milioane), în Darfur şi azi sunt atacate taberele de refugiaţi. Poate mijloacele de exterminare sunt diferite. În Africa nu a fost  folosit acel “sistem industrial” nemţesc, aplicat la Auschwitz-Birkenau. Acolo se omora cu machetele, aşa cum povesteşte în film o tânără ruandeză, martora lichidării familiei ei. Un alt lucru comun pentru ceea ce s-a întâmplat în cele trei cazuri este indiferenţa lumii, a oamenilor politici  care, deşi ştiau că se pregăteşte ceva, nu au intervenit decât foarte târziu.

„Amos Oz. Natura viselor” este un minunat film despre lupta celui mai mare scriitor israelian cu el însuşi, cu trecutul lui şi cu lumea care-l înconjoară. Regizorii, doi tineri israelieni, soţ şi soţie, l-au însoţit pe scriitor timp de doi ani, atât în intimitatea căminului său în timpul activităţii de creaţie, cât şi în ieşirile lui în spaţiul public, în Israel , în SUA, Germania şi în alte locuri unde Oz a avut prilejul să-şi exprime orientarea sa politică , felul în care vede că s-ar putea soluţiona conflictul israeliano-palestinian. Prima parte a acestui documentar ne introduce în „secretele” creaţiei poate a celui mai bun roman al scriitorului, „Poveste despre dragoste şi întuneric”. Aşa cum spune el în film cartea, care descrie prima parte a vieţii lui, istoria tragică a familiei , este o încercare de a înţelege gândirea părinţilor, rudelor şi a cercului lor de prieteni în mijlocul cărora Oz a copilărit şi a crescut,  modul în care mediul  cultural european i-a influenţat.. Este o tentativă ineresantă şi curajoasă, deoarece, sinuciderea mamei lui când el avea 12 ani, l-a determinat să-şi respingă originea europeană şi influenţele acestei culturi.. A trebuit să treacă ani buni, să se maturizeze,  să treacă prin numeroase experienţe, să cunoască multe aspecte ale vieţii israeliene şi din alte ţări în care au trăit evrei, ca să accepte acest trecut. A trebuit, cu mare părere de rău, să-şi dea seama că idealul lui din copilărie şi adolescenţă – israelianul sabru, puternic, ars de soare, curajos şi tăcut, care dispunea de certitudini – nu există. În kibuţul unde a plecat să trăiască alături de ei şi să devină unul dintre ei,  spre disperarea lui a constatat că acei kibuţnici pe care-i idealiza, erau puternici, arşi de soare şi tăcuţi în timpul zilei când munceau pe câmp, dar seara se adunau şi se contraziceau, la fel ca cercul de prieteni ai părinţilor lui de care dorise să scape. Nici aici nu existau certitudini, fiindcă, a recunoscut el mai târziu, e greu să ai certitudini în marile probleme care îţi dirijează viaţa.

Este  poate unul dintre motivele singurătăţii lui. Amos Oz este un om al cetăţii. El nu se închide într-un turn de fildeş şi îl interesează în cea mai mare măsură ce se întâmplă cu poporul său, cu el dar şi cu vecinii cu care coexistă, şi acest interes se regăseşte, filtrat prin ochiul scriitorului, în romanele lui. Dar în activitatea publică, Oz este direct. Îi iubeşte pe arabii din Israel, are amintiri frumoase din copilărie despre bunătatea lor, are prieteni intelectuali palestinieni şi ar dori să trăiască în pace cu ei, Israelul alături de viitorul stat palestinian, Ierusalimul de est capitala Palestinei, cel de vest-al Israelului. Doreşte strădanii comune, un front comun, un dialog, concesii şi înţelegere din partea Israelului, renunţare la terorism din partea arabă. Idealuri frumoase, dar care, din păcate, din cauza condiţiilor, nu pot fi realizate, cel puţin deocamdată. Amos Oz este conştient de acest lucru şi nu poate să nu fie, din moment ce partidul pe care a dorit să-l înfiinţeze şi care a participat la ultimele alegeri sub egida formaţiunii de stânga “Meretz”, a obţinut doar trei mandate în Knesset.  Nici israelienii şi nici palestinienii nu sunt pregătiţi pentru viziunea lui Oz. Atacat atât din dreapta cât şi din stânga, s-a retras din viaţa publică. A rămas singur. Dar, este vorba doar de  un plan al vieţii lui. Amos Oz nu va fi niciodată  singur, el nu va fi părăsit nici de cititorii lui din întreaga lume, nici de eroii creaţi de el (unii aparţinând vieţii reale). Îi vor rămâne fideli şi-i vor umple viaţa. Şi aceasta este o permanenţă şi o certitudine  indestructibile.

Acest articol a fost publicat duminică, 26 iunie 2011 la rubrica Scena si Ecranul.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.