ACUM.TV

sau consecintele neinterventionismului

“Miile de refugiaţi ai oraşelor în flăcări din Polonia descriu exodul. Aviatorii germani continuau „sportul” lor şi se distrau; căutau locurile unde mulţimea era înghesuită, acolo zburau mai jos şi se veseleau văzînd pe refugiaţii înspăimîntati, culcîndu-se printre cartofi.
Inimile oamenilor erau pline de deznădejde văzind această vînătoare de bătrini, femei şi copii. Eram atît de disperaţi încît la trecerea frontierei nu ne venea să credem văzind pe ţăranii români ale căror feţe exprimau compătimire şi pe soldaţii români care parcă ar fi vrut să ne apere…
Din toate părţile s-au strîns ţăranii şi timp de o oră, cu o iuţeala nemaivazută s-a organizat ajutorul refugiaţilor… Coşuri pline cu pâine românească, iaurt şi brînză au fost prima binecuvântare cu care ne-a primit roditorul pămint al României. Lapte şi mere au fost aduse refugiaţilor şi toate le-au fost date din tot sufletul şi cu mărinimie… »

Acest pasaj face parte din articolul Paulinei Appenschlak, care în 5 ianuarie 1940, aparea în ziarul palestinian Haboker. Ziarista însăşi fusese în situaţia de mai sus.
Când se petrec evenimentele de mai sus – e clar: septembrie 1939…

Ce ne înfăţişează articolul ?

La o prima vedere: polonezi şi evrei din Polonia căutîndu-şi adăpost. Polonezii îl vor găsi, ascunzîndu-se oriunde în ţările Europei. Evreii însă, NU. Ei nu-l vor găsi nicăieri. Dumnezeu a facut lumea astfel încat orice vieţuitoare are unde se adăposti.
Din spatele “Undei Verzi”, Hitler a descompus ordinea divina şi cea omenească şi astfel, un popor întreg devine mai neajutorat ca o furnică… Ea avea o firidă, o adincitură unde să se ascundă; evreii, nu. Ca un păianjen, din umbra verzuie, Hitler «fasona» o nouă ordine mondială…
Privit mai adînc, fragmentul din respectivul articol ne mai semnalează ceva: efectele devastatoare în plan uman ale neinspiratei «unde verzi» sau cu alte cuvinte, consecinţele neintervenţionismului.

Ce este «unda verde»?

Dar ce a fost această «unda verde»? Simplu: un fel de permis de liberă trecere către S-E-ul european, permis pe care Hitler l-a primit din partea marilor puteri ale Europei acelor vremuri, puteri care optaseră pentru neintervenţionism: Anglia si Franţa. El este cel mai bine exprimat de cuvintele prin care Churchill arăta modul în care gîndeau reprezentanţii unor grupuri influente engleze ce-i făceau concesii lui Hitler:
«Aceşti oameni, raţionează astfel: oricum ar fi, Germania trebuie să se bată undeva ca să-şi lărgească posesiunile într-o direcţie sau alta… şi dacă-i aşa atunci, mai bine să-şi croiască imperiul pe seama statelor situate în estul şi sud-estul Europei! Faca ce-o vrea cu Balcanii sau cu Ucraina, numai să lase Anglia şi Franţa în pace.” ( 1 ).

După anexarea Austriei “unda verde” se concretizează pe deplin prin Acordul de la Munchen, din 29 septembrie 1938, prin care practic Cehoslovacia este dezmembrată. La acest acord au consimţit Eduard Daladier şi Neville de Chamberlain din partea Franţei şi Angliei reprezentanţi ai unor state cu care Cehoslovacia era aliată. Dură lecţie pentru state ca Polonia, România, Iugoslavia.
De fapt Neville de Chamberlain vorbind în Camera Comunelor a Marii Britanii arăta şi el cu claritate că Anglia nu va interveni în nici un fel împotriva lui Hitler:
« Geograficeşte, Germania trebuie să ocupe o poziţie dominantă în Europa Centrală şi Orientală… Ţările din Europa Centrala şi Orientală sunt ţări agricole (…). În ce ne priveşte nu avem nici o dorintă de a interzice Germaniei accesul în aceste ţări, nici s-o încercuim economiceşte… » (2).

Consecinţele neintervenţionismului

Aşadar aceasta a fost opţiunea Angliei şi Franţei: neintervenţia. Neintervenţia lor însă, devine pentru Hitler un real ajutor. Dacă Franţa şi Anglia nu s-au impus în păstrarea unei ordini mondiale clădită pe valorile lor, Hitler avea drumul deschis în creearea unei “ordini“ clădită pe propriile valori: antisemitism şi puterea rasei ariene impusă violent celorlalte popoare.
Prin Acordul de la Munchen, Germania ştie că are deschis drumul spre estul şi sud-estul Europei. Faptul că acest acord are consecinţe ce depaşesc problema Cehoslovaciei, extinzîndu-se şi asupra Poloniei, României şi Iugoslaviei este sesizat de Winston Churchill care (aşa cum ne arată istoricul Aurică Simion), notează în 4 octombrie 1938 că peste tot « există tendinţa puternică şi în câteva cazuri constrîngerea, de a accepta cea mai bună acomodare posibilă cu singura tară capabilă să folosească violenţa fără nici un scrupul ». (3).
Ca urmare a părăsirii sud-estului european- căci asta a însemnat neintervenţia marilor puteri -, se vor produce schimbări majore în politica României. Deja din martie regele Carol al II dădea de inţeles (aşa cum ne informează în însemnările sale Armand Călinescu), ca «va trebui şi noi să ţinem seama de noul raport de forţe internaţional».
Cu toate că spusese aceste lucruri din martie, în noiembrie 1938 Carol al II-lea pleacă din nou sa bată la curţile Europei spre a cere ajutor, sperând că politica guvernelor englez şi francez se mai schimbase. Deşi primirea a fost caldă răspunsul era la fel de implacabil: ambele guverne au respins şi cererea lui Carol privind creşterea cantităţilor de arme livrate. Ba chiar răspunsul lui Eduard Daladier este cinic. În «Memorii», Constantin Argentoianu notează că atunci când regele i-a replicat lui Daladier că din lipsă de arme vom fi nevoiţi să ne adresăm chiar Germaniei, acesta ii răspunde: « De ce nu? Şi În 1916 ati avut armament german, ceea ce nu v-a împiedicat să vă bateţi alături de noi». (4).
În sfarşit, aceasta a fost alegerea liberă a Franţei : neintervenţionismul. Aşa au considerat Franţa şi Anglia că işi pot asigura securitatea… Era vorba insă de o biată securitate regională, pasageră, căci viaţa politică a statelor lumii intra pe nesimţite în făgaşul globalizării, dovadă faptul că, ceea ce s-a petrecut în S-E-ul Europei, avea să afecteze securitatea întregului continent… Dacă America nu ieşea din izolarea, “neintervenţionismul” său, alta era istoria azi. Nu numai pentru noi europenii ci şi pentru americani.

«Lungul drum al zilei către noapte»

După cum spuneam în urma acordului de la Munchen, Germania ştia că are «permis de liberă trecere». Tocmai de acceea la 6 noiembrie 1938 Herman Goring reprosează lui Gheorghe Brătianu şi lui Atta Constantinescu faptul că relaţiile economice româno-germane nu progresau deşi Anglia şi Franţa recunoscuseră «Prioritatea intereselor germane în regiunea economică dunareană». (5).
Refuzat la Londra şi Paris, Carol al II-lea trebuie să facă faţă presiunilor lui Hitler care în întrevederea avută tot în noiembrie 1938 îi cere o alianţă totală româno-germană în urma căreia România să se retragă din Societatea Naţiunilor Unite şi să denunţe toate tratatele politice, oficiale şi secrete ca şi convenţiile militare contrare alianţei. Totodată i se cere aducerea Gărzii de Fier la putere. Interesant este că acest monarh al României atât de contestat, monarh al unei tări ce-şi căutase cu disperare aliaţii tradiţionali în încercarea de a rezista tăvălugului hitlerist dă dovadă de o tărie de caracter cu adevărat regală. Deşi discuţiile îmbracă un caracter violent refuză să accepte cererile lui Hitler care ar fi însemnat pierderea independenţei ţării. Precaut, propune în schimb o apropiere treptată care să se realizeze mai intâi sub forma unui tratat economic de dezvoltare a industriei de război… iar apoi deşi despărţirea de Hitler s-a produs într-o atmosferă ostilă, din trenul cu care se întorcea din Occident dădea telegrafic lui Gabriel Marinescu dispoziţia de suprimare a lui Corneliu Zelea Codreanu şi ai altor capi ai miscării legionare. Probabil că atunci a reflectat asupra nesăbuinţei cu care a sprijinit într-o perioadă această mişcare în dorinţa deşartă de a o stăpâni…
Nesocotirea “undei verzi” nu putea rămine însa nepedepsită. Din punctul de vedere al Germaniei, România recidivase. Deja Herman Goring reproşase atitudinea României din timpul crizei cehoslovace când aceasta refuzase să participe la împărţirea Cehoslovaciei prin arbitrajul de la Viena din 2 noiembrie 1938 ( Ungaria de exemplu n-a refuzat şi ca rasplată ea va primi sudul Cehoslovaciei, iar mai tîrziu pentru ca România recidiva din nou va primi prin Dictatul de la Viena Nord-Vestul Transilvaniei); Goring mai reproşa şi faptul că în timpul crizei cehoslovace presa românească“nu a fost favorabilă Germaniei”. (6)
Suprimarea şefilor legionari provoacă reacţii dure din partea Germaniei: ministrul Reich-ului la Bucureşti se inapoiază la Berlin lăsînd să planeze bănuiala unei întreruperi a relaţiilor diplomatice (7). Sunt restituite decoraţiile româneşti primite de demnitarii germani, se răspîndesc zvonuri privind o iminentă intervenţie contra României, şi se recurge la ameninţări directe. Astfel în ianuarie 1939 Gerstenberg, ataşatul aeronautic al Germaniei la Bucureşti în convorbirea avută cu ministrul de externe Grigore Gafencu iar apoi în februarie Goring în discuţia avută cu Atta Constantinescu avertizează că Hitler avea în vedere răsturnarea lui Carol al II-lea în cazul în care acesta n-ar inţelege: «utilitatea prieteniei cu Axa».
Rezultatul acestor presiuni il găsim în raportul făcut în decembrie 1938 de Karl Clodius, şeful delegaţiei germane la tratativele romano-germane:
“Chiar adversari declaraţi ai Germaniei, care înainte nu mi-au ascuns niciodată opoziţia lor, acum folosesc un limbaj cu totul schimbat în convorbirile noastre. Fără îndoiala, ACEASTĂ SCHIMBARE NU SE DATOREŞTE UNEI SIMPATII SUBITE FAŢĂ DE GERMANIA, CI ESTE ÎN MOD EXCLUSIV CONSECINŢA UNOR CONSIDERAŢII POLITICE REALISTE ŞI ADESEA CHIAR A FRICII PE CARE O INSPIRĂ GERMANIA» (8).
Măcar în acest punct istoria a fost corectă: frica n-au simţit-o doar… popoarele “agricole”, ci şi Franta şi Anglia. A trebuit să intervina America pentru ca aceasta spaimă sa piară…
În urma presiunilor deci, guvernul romăn îşi dă acordul la jumatatea lui ianuarie pentru începerea tratativelor economice cu Germania.
Aşa a început “ lungul drum al zilei către noapte” parcurs de România de-a lungul celui de-al doilea război mondial şi mai apoi…
Deşi din decembrie 1938, Clodius constata FRICA, România nu ezită să dea ajutor Poloniei facilitand cu tot protestul Germaniei atât tranzitul de armament în august către Polonia cât şi mai târziu tranzitul refugiaţilor ca şi al aurului Băncii Poloniei către Anglia. Unul dintre cei ce n-au cunoscut frica a fost primul ministru Armand Călinescu. Iată ce-i răspunde el lui Wilhelm Fabricius la 31 august 1939 atunci când acesta-i cere să sisteze tranzitul de armament către Polonia:
«Am examinat chestiunea din punct de vedere juridic şi socotesc că e bine să spun de la început, pentru a nu avea discuţiuni pentru fiecare caz în parte că, după dreptul internaţional tranzitul de armament nu poate fi refuzat de o tară neutră… de altfel a impiedica tranzitul nu mai este un act de neutralitate ci este un act de parţialitate şi însemnează încercuirea unei ţări…». 9.

După cum spuneam însă, cei ce au nesocotit «unda verde» au plătit scump. Fiind un înfocat susţinator al rezistenţei guvernului român în fata pretenţiilor Germaniei, Armand Călinescu este şi printre primele vârfuri ale vieţii politice româneşti asasinate de legionari la comanda Berlinului (29 septembrie 1939).
Şi fiindcă iar recidivase, România va înregistra uriaşe pierderi teritoriale: Bucovina şi Basarabia prin tratatul Ribbentrop-Molotov, iar prin Dictatul de la Viena, Nord-Vestul Transilvaniei. Alte ţări mai… receptive şi cooperante au revendicat şi primit aceste părţi din trupul ţării…

Aurora Mihacea
Bibliografie:
.
I.M.Maiski, «Cine l-a ajutat pe Hitler», Bucuresti, 1963,pag. 56, citat selectat de Aurică Simion, aflat in lucrarea «Dictatul de la Viena», Cluj, editura Dacia, 1972, pag 12;
Gheorghe Tască, «Romania in urma Conferintei de la Munchen», conform Aurică Simion, Dictatul de la Viena, pag 46;
Winston Churchil, Journal Politique 1936-1939, Paris, 1948, pag 269-270, conform Aurica Simion, Dictatul de la Viena»;
Aurică Simion, «Dictatul de la Viana », editura Dacia, Cluj, pag 46 ;
Aurică Simion, «Dictatul de la Viena», pag. 47;
Arhivele MAE, fond 71, Germania,vol 76. Nota asupra convorbirii cu maresalul Goring la Berlin, in ziua de 6 -11-1938, conform Aurică Simion, «Dictatul de la Viena», pag 76;
«Les archives secretes de la Wilhelmstrasse», vol 5, livre 1, doc. 230-231; Martin Broszat, op.cit., pag 69 ;conform A.Simion, «Dictatul… », pag 48
«Les archives de Wilhelmstrasse», vol 5 livre 1,doc 233; conform A. Simion, «Dictatul.. :, pag 49 ;

Acest articol a fost publicat luni, 11 aprilie 2005 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.