… riscanta incercare, veti spune…
Iar eu nu voi nega. Nu sunt specialist in domeniu, deci pasesc cu nemarginita teama pe un taram complet necunoscut, dar care ma fascineaza, ma provoaca din toate punctele de vedere…
Voi puncta doar cateva lucruri care pe mine ma intereseaza foarte mult: as vrea sa stiu, de exemplu, cum stau lucrurile cu increderea si neincrederea in oameni.
De ce mintea omului functioneaza astfel: atunci cand cineva – chiar si o singura persoana – ne inseala in asteptarile noastre, ne dezamageste, suntem tentati sa nu mai avem incredere in nimeni?…
Ba mai mult: vrem sa ne razbunam – urat lucru, cu atat mai urat cu cat razbunarea nu vizeaza doar osingura persoana, ACEA persoana, ci parca pe toti cei ce ne inconjoara…
Nimeni nu zice sa nu ne revoltam, pentru ca daca nu am avea un suflet rebel, nu am mai fi in viata in adevaratul sens al cuvantului…
DAR
Sa avem puterea sa ne revoltam nu doar impotriva suferintelor impuse, ci renuntand si la ceea ce ne alegem noi si ne afecteaza…
Mania, gelozia, lacomia – toate ne provoaca durere. Chiar si ambitiile duc uneori la durere. Si totusi – ele sunt alegerea noastra! Nu sunt suferinte impuse!
Aparent, apartinandu-ne, avem impresia ca putem rezolva aceste probleme deosebit de usor… Cum? Renuntand la ele…
Dar putem??? De cele mai multe ori nu… Si atunci ajungem sa ne revoltam impotriva noastra, noi insine…
Si care ar fi calea atunci?
Nu trebuie decat sa facem o distinctie clara intre ceea ce este natural, ne apartine si ceea ce este artificial, ne este impus.
Dar reusim sa facem aceasta distinctie?
Nu, de multe ori nu putem si atunci, chiar daca avem capacitatea, potentialul de a merge mai departe, nu stim drumul. Si riscam sa devenim acel …”poet”, “visator” pe langa care, trecand, semenii zambesc compatimitor…
Desigur, poezia noastra, visele noastre pot fi minunate, nimeni nu poate contesta acest lucru – dar nu se constituie intotdeauna in adevarul pe care il cautam cu totii…
Putem spune ca exista oameni care au descoperit adevarul, dar au ramas in tacere, nestiind sa se exprime; altii, din contra, se gasesc la polul opus: nu gasesc adevarul, dar sunt capabili sa se exprime…
…………..
Ma intreb si va intreb: oare mintea omului poate cunoaste linistea???
Inclin sa cred ca nu…
Eu personal o vad ca pe o piata publica…
Dar oare inima cunoaste linistea? Nici atat: abunda in emotii, sentimente, nu e coerenta, caci nu a fost educata; mintea, insa, a fost educata sa se exprime…
Cu alte cuvinte, nu inima trebuie considerata capat de linie – ci doar o statie intermediara..
Si atunci care e capatul liniei?….
… oare nu tot noi, oamenii suntem vinovati de existenta neicrederii?
nu tot noi, oamenii, provocam neincredere? prin actiunile si faptele noastre.. sau chiar prin non actiuni…
de obicei neincrederea apare atunci cand un prieten/cunoscut/partener te a dezamagit, ti a inselat asteptarile, ti a tradat visele… si atunci… incerci sa te aperi, sa te autoprotejezi, cum? simplu: nu mai ai incredere, nu mai poti acorda increderea ta nimanui… si… aproape niciodata…mai mult chiar, ajungi sa te intrebi, daca in spatele aparentelor afisate de cunoscutii tai nu se ascunde de fapt.. orice altceva.. dar numai sentimente demne de incredere nu…
… cat despre razbunare… depinde foarte mult de temperamentul fiecaruia dintre noi… razbunarea poate fi considerata (si aceasta conform unor pareri apartinand specialistilor)
tot o forma de aparare, mult mai agresiva decat neincrederea ce- i drept…si totusi vorbind prin prisma sentimentalismelor, razbunarea nu este cea mai indicata… indiferent de situatie…
…mintea poate cunoaste liniste atunci cand sunt indeplinite toate conditiile necesare.. si ajungem la acea stare de confort psihic maxim, stare care ne o poate induce o persoana, o situatie, o conjunctura, stare psihica care odata fiind instalata face ca totul sa fie posibil, nimic nu e de netrecut, totul este usor de atins, chiar daca anterior ni se parea extrem de dificil, unii isi gasesc acest confort psihic chiar si in propria singuratate..
confortul psihic poate fi asemanat cu un drog, dar natural, creeaza dependenta…. totul este sa stii cum sa mentii aceasta stare…odata ce ea a disparut te comporti anormal… nimic nu mai e la fel… totul e gri, pierzi sensurile si intelesurile lucrurilor…
confortul psihic are la baza anumite componente, de ordin emotional in primul rand, cautam permanent sa atingem o anumita stabilitate in raporturile emotionale, ale noastre cu ceilalti, daca aceste raporturi sunt stabile, ne aduc satisfactii, nu fluctueaza foarte mult, in sens negativ mai ales, atunci putem spune ca indeplinim aproape cea mai importanta coordonata; o alta componenta a confortului psihic este situatia materiala, care daca ne asigura o anumita siguranta, contribuie la atingerea starii generale de confort….
… orice stare emotionala poate fi considerata o statie intermediara, pentru ca paradoxal, atunci cand ne confruntam cu o situatie critica in care spunem: Nu poate fi mai rau ca acum!, ni se ofera mai devreme sau mai tarziu ocazia, sa vedem, ca da!, poate fi, si chiar cu mult mai rau! …. suntem mereu tranzitorii.. experimentam stari emotionale de diverse intensitati.. in timp.. sigur invatam sa ne educam emotiile/trairile, starile, dar nu facem decat sa ne amagim…. e de ajuns doar un strop din ceea ce am trait candva, pentru a se declansa emotii si trairi pe care le credeam uitate…
.. ajungem spre apusul vietii obositi.. de noi insine.. de lupta resemnarii in fata asa ziselor canoane ale civilizatiei, in fata unor „legi” nescrise, apartinand unei lumi doar de forma, fara fond… si realizam ca de fapt ne am irosit in van, sa cream materialisme, sa devenim importanti in ochii altora, luptam zilnic cu atat de multe piedici, da nu reusim sa luptam cu propriile noastre prejudecati.. nu reusim sa luptam deloc pentru a ne crea acel confort psihic de care vorbeam mai devreme…
„Putem spune ca exista oameni care au descoperit adevarul, dar au ramas in tacere, nestiind sa se exprime; altii, din contra, se gasesc la polul opus: nu gasesc adevarul, dar sunt capabili sa se exprime…”
Personal, nu sunt intru totul de acord. Consider capacitatea de descoperire a Adevarului ca fiind cea mai inalta virtute intelectuala.. si nu cred ca ajungand la acest stadiu, un astfel de privilegiat al sortii ar fi incapabil de exprimare. Cel mult nu avem noi capacitatea de intelegere a celor transmise de acesta, a limbajului folosit si care normal, scapa criteriilor de perceptie si evaluare ale multimii.. si in loc sa Vedem ceea ce este, privim imaginea perceptuala a cea ce este.
Iar despre cei care nu gasesc Adevarul, indiferent daca macar il cauta sau nu, capacitatea de exprimare corecta si coerenta a propriilor ginduri este totusi o calitate ce nu trebuie ignorata.
Ah, mama! Tineretze, tineretze…
Adriana, bucura-te ca-ti pui intrebarile astea (cat ti le mai poti pune!) – e semn de tinerete!
Ce e, de fapt, adevarul? Si, de fapt, multi alti termeni cu care lucreaza Filosofia (metafizica, daca vrei sa-i spui asa)? Asta ne mananca pana la sange, anume ca-n cunoasterea, sa-i zicem „paradisiaca” (termenul lui Blaga), termenii sunt difuzi.
Adevarul e (sic!) ca exista dificultati chiar in teorii formalizate (cum ar fi teoria multimilor, a numerelor sau logica matematica), asa ca ce sa mai vorbim de dificultatile din metafizica?
Unii (dintre care fac si eu parte), s-au lasat de „meseria” asta, anume de filosofie, cu varsta, fiind deziluzionati de subtirimea manifesta a raspunsurilor pe care le ofera. Imi scria Noica odata (inca pastrez mesajul, de amorul artei) ceva de genul: tin-te, ma baiatule, de matematica, lasa filosofia. I-am urmat sfatul si nu regret nimic.
Asta nu inseamna ca metafizica n-are noima. Are noima, chiar multa noima, la varsta la care incerci, speri sa obtii raspunsurile dorite.
Asa ca, Adriana, te felicit ca-ti pui intrebarile astea. Abia daca *nu* ti le-ai pune, abia atunci ar fi mare bai.
Ca vei primi intr-una mesaje/ecouri *contra*, e de inteles si e foarte normal – pasim aici pe nisipuri miscatoare si adevarul ala de care amintesti (fara nici o „diferenta specifica”) are o mare hiba, anume ca *fiecare are adevarul propriu*.
Toate cele bune,
Nea Marin