Preambul: Titlul acestui reportaj are legătură cu conţinutul în măsura în care face referire la ecoul postat anul trecut de „Gioia”, la articolul meu despre prima ediţie a taberei de creaţie de la Borsec, pe tema Holocaustului din România. Între 3 şi 15 august 2010 s-a desfăşurat cea de a doua ediţie a taberei. Am revenit la Borsec pentru a afla de la organizatori despre rezultatele taberei de anul trecut şi a-i cunoaşte pe participanţii din acest an. Sper ca articolul de faţă să răspundă, măcar în parte, îndoielilor lui „Gioia” din care spicuiesc : „ în acest eveniment văd ceva forţat, ceva care obligă la reinventare, căci aceşti tineri artişti nu au şi nu au avut nicio tangenţă cu subiectul…Pentru mine Holocaustul nu e un joc de societate”.
Artişti tineri aleşi pe bază de concurs
Lucrările realizate la ediţia pilot a taberei de creaţie „Holocaustul în România”au fost prezentate la Bucureşti, în 27 ianuarie 2010, cu prilejul Zilei Internaţionale de Comemorare a Holocaustului, într-o expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…”
Adrian Preda: Deportare; lucrare realizată la Tabăra de creaţie de la Borsec, 2009
După opinia istoricului Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti, evenimentul s-a bucurat de o receptare favorabilă atât în rândul publicului, cât şi al mediului artistic, lucru dovedit şi de numărul mare de persoane dornice să participe la cea de a doua ediţie a taberei de creaţie. Cei nouă participanţi au fost selectaţi din rândul absolvenţilor de arte vizuale, pe baza baremului de vârstă (24 – 35 de ani) şi a portofoliului de lucrări.
„În ultima vreme mă interesează problemele de istorie, istoria României, şi mi s-a părut o bună ocazie să înţeleg ceva mai mult, să desfiinţez nişte stereotipuri şi nişte idei care îmi fuseseră impuse.”- spune Veda Popovici; „Informaţiile pe care le-am aflat au fost impresionante. Nu ştiam multe lucruri despre Holocaustul din România. De fapt, pentru asta am şi venit.” – completează Bogdana Contraş. Arnold Schlachter este de părere că „România de astăzi e influenţată nu numai de comunism, ci şi de perioada anterioară, când a avut loc Holocaustul, şi acest lucru trebuie asumat. Nu este vorba de o modă ci de o încercare de a prelucra trecutul, pentru a înţelege ceea ce se petrece astăzi.”
Oferta
În primele trei zile ale taberei, tinerii artişti au primit informaţii despre istoria Holocaustului din România şi modul în care a fost reflectat în fotografii, filme sau lucrările artiştilor care l-au trăit. Expunerea etno-sociologului Hary Kuller a fost cu atât mai interesantă, cu cât a evocat şi amintirile supravieţuitorului: „Tinerii creatori de aici, oameni foarte destoinici şi de calitate, sunt interesaţi atât de empiria Holocaustului cât şi de ceea ce s-a întâmplat efectiv în anii aceia dramatici. Eu am încercat să le transmit şi o impresie vizuală. Cum arătau cele şase sute de care cu boi, întinse pe kilometri de drum, ducând 3000 de oameni către Bacău. Asta se întâmpla în 1941, a doua zi după deschiderea frontului spre est. Pe noi ne-au evacuat din localitatea Găzărie, spre Moineşti unde trăiau aproape două mii de evrei. Am stat acolo o lună de zile în plin câmp; oraşul era mic şi nu avea posibilităţi să găzduiască atâta lume. Apoi am fost duşi în capitala judeţului, la Bacău, şi lăsaţi de izbelişte. E drept că era vară şi oamenii au stat în corturi… Abia după o jumătate de an am găsit gazdă. Ca să nu spun că o familie de evrei primea a patra parte din raţia unui român. Pâinea costa de trei ori mai mult decât pentru români. S-a purtat steaua galbenă până la sfârşitul războiului. Eram adolescent şi steaua galbenă reprezenta o spaimă continuă pentru că te expunea tuturor batjocurilor.”
Lya Benjamin a vorbit despre artiştii evrei care au pictat cele trăite în timpul pogromului de la Iaşi, al deportării în Transnistria sau în lagărele naziste „Problema este că aceste lucrări sunt plasate într-un context istoric şi ar trebui aşezate într-un context de artă. Mi s-a părut chiar scandalos că niciunul dintre noi, tinerii artişti cu studii de specialitate, nu văzusem aceste lucrări, nu ştiam despre aceşti artişti, în timp ce istoricii care le-au prezentat, le cunoşteau foarte bine. Cred că acest episod arată că taberele de acest gen, ca cea la care participăm, au un potenţial de comunicare între diferitele categorii de specialişti” – remarcă Veda Popovici. Adina Babeş, asistent în cercetare la Institutul Wiesel, apropiată de vârsta participanţilor, a fost prezentă în calitate de specialist, vorbind despre fotografiile document ale pogromului de la Bucureşti.
La Borsec am reîntâlnit-o Sarah Einik, pictoriţa israeliană, care în urmă cu aproape doi ani expunea la Librăria Cărtureşti, o viziune originală despre Holocaust, realizată cu mijloacele artei digitale. S-a apropiat de acest subiect cu multe decenii după momentul consacrării ca pictoriţă, simţind nevoia să prezinte tragedia înaintaşilor ei. De altfel, ea se numără printre cei care au iniţiat tabăra: „Lucrările mele au fost realizate cu sprijinul Institutul Elie Wiesel din Bucureşti şi ne-am gândit că ar fi bine ca în fiecare an să se organizeze câte o expoziţie cu creaţiile unor artişti români inspirate de informaţiile despre Holocaust, pe care le vor comenta cu mijloace artistice.”
Expectative
„Fiecare artist are obligaţia să realizeze minimum două lucrări care intră în proprietatea institutului. Cât priveşte timpul de două săptămâni… Depinde cum îşi împart timpul, ce strategie de creaţie adoptă. Anul trecut fiecare participant a creat două lucrări, şi unul chiar trei. Institutul are o singură grijă, ca în primele trei zile să ofere un training, concretizat prin modalităţile de a prezenta Holocaustul din Europa şi din România. Am speranţa că la 27 ianuarie 2011 vom organiza o a doua expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…” cu alte răspunsuri la aceeaşi temă. Sper să facem o tradiţie din această tabără. În luna octombrie materialul taberei de anul trecut va fi expus la Ierusalim, în Parlamentul Israelului .” – spune Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti.
„Nu am venit aici ca să reluăm teme deja făcute. Cred că nici organizatorii nu şi-au dorit asta, ci să aducă nişte artişti care să reprezinte subiectul într-o cheie personală. informaţiile şi imaginile pe care le avem la dispoziţie sunt doar nişte indexuri teoretice.”- îşi exprimă opinia, Mihai Coşuleţu, în timp ce Maia Oprea crede că: „Lucrările noastre trebuie să fie un canal de sensibilizare a publicului, nu neapărat doar în legătură cu Holocaustul. Să-i facem să perceapă altfel tot ceea ce s-a întâmplat la noi în ţară, pentru că noi trebuie să fim mai întâi nişte artişti români şi abia după aceea artişti internaţionali.” Mihai Coşuleţ este de părere că „Abordăm acest subiect potrivit personalităţii noastre şi fiecare îşi păstrează stilul, fără ca această tabără să reprezinte un scurtcircuit. Diferenţele sunt mai mult decât bine venite şi cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine. Dacă lucrurile încep să semene atunci trebuie să ne oprim. „Asta era problema totalitarismului şi a Holocaustului, diferenţa nu era acceptată, era eliminată, exterminată” – completează Arnold Schlachter.
„Nu există nici un fel de presiune relativ la ceea ce trebuie să producem. Expectativele sunt de bun simţ, generale. Organizatorii şi cei care au realizat trainingul ne-au dat un input şi ce iese…iese. Suntem într-un proces de căutare în comun. Cred că este o temă care poate fi abordată de fiecare în felul său, iar mesajul nu trebuie să fie legat neapărat de istorie, ci de umanitate în general, de nişte valori. Nu trebuie să privim Holocaustul numai ca un eveniment ancorat în istorie, ci şi ca felul în care putem privi viitorul. Mesajele noastre să aibă un impact în prezent.” conchide Veda Popoviciu. – cuvintele ei se potrivesc perfect în încheierea relatării mele.