A doua criză de succesiune a puterii cneziale s-a dovedit mult mai dificilă decât minoritatea lui Dmitri Donskoi. Moartea lui Vasili I a deschis în istoria ruşilor o etapă marcată de instabilitate a puterii, contestaţie internă şi ameninţări la frontiere.
Marele Cnezat al Moscovei a cunoscut aproape două decenii de război civil, provocat de ambiguitatea standardelor succesorale, oscilând între principiul primogeniturii şi tradiţia slavă a autorităţii celui mai vârstnic dintre membrii familiei. Incertitudinea a fost sporită de menţiunile cuprinse în testamentul învingătorului de la Kulikovo, care stabilea o ordine a transmiterii puterii şi domeniilor sale în rândul fiilorsăi, stipulaţii izvorâte tocmai din grija de a evita destructurarea fragilei construcţii statale moscovite.
Naşterea unui moştenitor al lui Vasili I punea în cauză aceste prevederi, înlăturându-l de la putere pe cneazul Iuri Dmitrievici şi pe fiii săi Vasili Kosoi şi Dmitri Şemiaka.
Istoricii ruşi au acordat o atenţie sporită acestor evenimente în ultimele decenii, ale căror urmări au depăşit limitele unei lupte pentru putere din cele care au dat nota comună sfârşitului Evului Mediu.
Moscova nu a făcut excepţie din acest punct de vedere, toate structurile politice ale Europei Centru-Orientale se confruntă cu provocările unor fronde regionale, cu instabilitatea dinastică şi prime tentative de reformă religioasă, fenomene transpuse într-o succesiune interminabilă de episoade violente şi crize de autoritate.
Regresul instituţiilor tradiţionale a însemnat o mai activă implicare a societăţii în decizia politică, lipsită de dimensiunea civică a modernităţii. Boemia husită oscilează între afirmarea alternativei sale teologice şi opţiunea legitimistă a minorităţii catolice, orientări care vor diviza regatul pe criterii regionale şi familiale.
Uniunea polono-lituaniană este minată de mişcările secesioniste din est, unde boierimea ruteană în pericol de a-şi pierde privilegiile şi imunităţile se raliază nobilimii lituaniene nemulţumite de o integrare prea strânsă în ansamblul dominat de naţiunea poloneză. La rândul său, Polonia se confrunta cu dificultăţile unei regenţe dominate de autoritatea primatului Zbicniek Olesnicki şi cu nevoia de a găsi un echilibru între libertăţile şleahtei (nobilimea mijlocie şi mică), captivată de paradigmele Cehiei vecine şi cu o relaţie dificilă cu Sfântul Scaun.
Scena politică a Ungariei era dominată de naţiunea nobilă maghiară, în ascensiune odată cu moartea lui Sigismund de Luxemburg şi în măsură să-şi afirme dreptul de a-i alege pe suveranii ţării.
Moldova urmaşilor lui Alexandru cel Bun cunoaşte aceleaşi convulsii politice, în care opţiunile externe ale competitorilor la tron se subsumează unei falii regionale mai vechi între Ţara-de-Sus şi Ţara-de-Jos.
Aceleaşi forţe centrifuge au fost activate şi în spaţiul rus, potenţate şi de circumstanţe locale. Unii autori au încercat să documenteze diferenţe sociale în structura celor două tabere, în măsura în care acestea şi-au păstrat o relativă coeziune pe durata conflictului. Astfel, udelurile cneazului Iuri, Galici şi Svenigorod, situate la nord-est de Moscova şi mai ferite de raidurile tătarilor, erau mai dens populate, iar resursele minerale de aici au asigurat dezvoltarea unor relaţii de schimb mai active.
Pe baza acestei stări de fapt, s-a apreciat că victoria acestei facţiuni ar fi însemnat un curs politic mai liberal în atitudinea puterii faţă de păturile urbane şi clasele de mijloc, pe câtă vreme tabăra legitimistă a promovat o atitudine mai conservatoare, susţinută de nobilimea de curte.
Desele schimbări ale alianţelor şi poziţiilor chiar în rândul aceleiaşi familii, nu susţin în suficientă măsură validitatea unor astfel de aprecieri, în condiţiile în care niciuna din părţi nu a manifestat disponibilităţi pe linia unor inovaţii sociale sau reforme economice. Conflictul a izbucnit într-o formă clasică, odată cu moartea marelui duce Vitautas, bunicul matern al moştenitorului tronului, Vasili al II-lea, aflat sub tutela unei regenţe conduse de mama sa Sofia a Lituaniei.
O anumită obişnuinţă a moscoviţilor cu principiul primogeniturii şi sprijinul unor boieri influenţi, i-au asigurat tânărului cneaz obţinerea recunoaşterii din partea Marelui Han, dar teama de influenţa lituaniană şi pierderea sprijinului unor suporteri, au determinat răsturnarea situaţiei în favoarea taberei adverse.
Un factor important în schimbarea dispoziţiei boierilor ruşi pare să fi fost teama de excesele de autoritate ale regentei Sofia. Mentalul colectiv al ruşilor se dovedea la fel de sensibil la sugestii xenofobe, potenţate în acest caz de atitudini misogine, foarte active într-o societate patriarhală.
Ocuparea Moscovei de către cneazul Iuri şi înţelegerea cu nepotul său păreau să pună capăt tensiunilor, dar moartea primului şi intrarea în luptă a fiilor săi a determinat reluarea ostilităţilor. Relaţiile dintre protagoniştii luptei pentru moştenirea moscovită sunt complicate de revirimentul ameninţării tătarilor, de această dată în forma expediţiilor de jaf organizate de hanatul de Kazan.
Înfrângerea ruşilor conduşi de Vasili al II-lea şi evenimentele care au urmat, au dus la acutizarea conflictului intern după 1445. Întoarcerea din prizonierat a cneazului, însoţit de noii săi aliaţi tătari, i-a înstrăinat simpatia unor partizani ruşi, înlesnind lovitura lui Dmitri Şemiaka, în urma căreia Vasili al II-lea a fost capturat şi orbit, în tradiţia bizantină a invalidării unor pretenţii la tron.
Drama învinsului a determinat însă un val de simpatie a publicului, care prin autoritatea bisericii a condamnat gestul uzurpatorului, nevoit să se refugieze la Novgorod. Această succesiune de episoade contradictorii relevă caracterul volatil al opţiunilor comunităţii şi elitelor, dar şi importanţa pe care specificul identitar îl dobândise pentru ruşii secolului al XV-lea.
Moscova a continuat să fie pivotul acestei solidarităţi, necontestate de vechii săi adversari din Tver şi Riazan, aflaţi de partea învingătorului, în condiţiile în care Lituania optase pentru integrarea în creştinătatea de rit latin.
Ultimii ani ai domniei Marelui Cneaz restaurat au însemnat paşi hotărâţi în centralizarea puterii, constând în lichidarea udelurilor şi subordonarea republicilor urbane din nord, Novgorod şi Pskov, prima manifestând o neutralitate binevoitoare faţă de insurgenţi. Represiunile puterii centrale, care i-au vizat şi pe unii aliaţi consideraţi nesiguri, a asigurat în ultimă instanţă restabilirea ordinii interne şi opţiunea pentru o construcţie etatică centralistă, fondată pe autoritatea necontestată a suveranului şi pe anihilarea disidenţei cu mijloace de o extremă brutalitate.
Şansa a a fost încă odată favorabilă noii puteri a Europei de Est şi a făcut ca aceşti ani dramatici ai istoriei sale să fie lipsiţi de ameninţări externe de proporţii, datorită descreşterii pericolului reprezentat de proiectele politice ale concurenţilor.
Moartea Marelui Duce Vitautas a însemnat renunţarea la ambiţiile lituaniene de expansiune spre est şi a lipsit proiectata sinteză ruso-lituaniană de susţinerea puterii de stat, tocmai într-un moment în care cnezatele ruseşti ar fi fost incapabile să-i opună o contrapondere.
Hoarda de Aur îşi continua descompunerea, iar prioritatea fiecăruia din statele succesoare era legitimarea prin victorii obţinute asupra adversarilor care clamau succesiunea din Ghinghiz-Han. Relaţia cu Rusia îşi pierduse caracterul de subordonare mult înainte de demonstraţia de forţe de pe râul Ugra, şi se rezuma la dimensiunea economică a unor raiduri de jaf în teritoriile de frontieră sau la captarea, prin diverse mijloace, a sprijinului economic al marilor cnezi.
Evenimentele care aveau loc mult înafara frontierelor Moscovei au contribuit la consolidarea acestei construcţii, prin adăugarea dimensiunii spirituale. Conciliul de la Ferrara-Florenţa, din 1438-1439, cu participarea unei delegaţii ruse conduse de episcopul Ioan al Riazanului, a proclamat unirea religioasă între ortodocşi şi catolici, pe baza celor patru puncte florentine. Momentul considerat o premisă a implicării creştinilor din Apus în salvarea Constantinopolului ameninţat de turci a prilejuit vii controverse în mediile ecleziastice ortodoxe, dar singura forţă care a respins proiectul de unire a fost Marele Cnezat al Moscovei.
A fost probabil singurul aspect care a întrunit acordul unanim al elitei politice şi sociale ruse, divizată de războiul civil, devreme ce au lipsit orice simpatii pentru acţiunile misionare ale mitropolitului Isidor al Kievului, cel care avea să activeze în serviciul cauzei uniate în Polonia şi Lituania.
Explicaţiile acestei opţiuni au fost căutate în oportunitatea pe care marii cnezi au identificat-o, în sensul afirmării lor ca unici depozitari ai credinţei adevărate, în condiţiile în care căderea Constantinopolului era iminentă, iar evenimentul putea apărea contemporanilor ca o pedeapsă divină pentru trădarea ortodoxiei.
În susţinerea acestei teze se poate invoca discursul oficial structurat pe durata următoarelor două secole în mediile intelectuale moscovite. Audienţa de care discursul antiuniat s-a bucurat la nivelul întregii societăţi şi rezistenţa sa, în manieră sublimată, în autodefinirea naţiunii şi în atitudinea ruşilor faţă de modernizare, şi occidentalizare nu poate fi însă explicată exclusiv prin calcule de oportunitate politică, pe care dealtfel nu le putem documenta expresis verbis.
Forţa acestor atitudini este de căutat mai curând în elementele de profunzime ale naţionalismului rus medieval şi în special în ponderea pe care factorul religios a avut-o în configurarea acestuia.
Rusia este un produs al Evului Mediu, atât la nivel politic, cât şi al civilizaţiei şi culturii. Creştinismul a fost calea prin care valorile culturii bizantine au pătruns în lumea slavilor de răsărit, iar unitatea religioasă a fost de la un moment dat singurul factor de coeziune comunitară, într-un spaţiu fragmentat de lupte pentru putere şi o multitudine de jurisdicţii şi imunităţi.
Confruntările cu duşmanii din vest şi sud şi mai ales permanentizarea stăpânirii mongole au consolidat statutul ortodoxiei în ochii ruşilor, credinţa rusă rămânând singura sursă de speranţe pentru masele populare şi izvorul de legitimitate pentru autoritatea politică. Dubla agresiune, cruciată şi mongolă, care a lăsat urme şi în psihologia naţională maghiară, a devenit o permanenţă pentru statele ruseşti, locul lăsat liber de un duşman fiind îndată ocupat de altul.
În aceste împrejurări, biserica, prin reprezentanţi ai mediilor monahale, a încorporat forme rituale şi credinţe specifice ruşilor, iar teama de influenţele străine care puteau altera puritatea de credinţă a inspirat o respingere constantă a influenţelor de orice fel.
S-au născut astfel germenii acelei antiteze Rusia-Europa, pe care o regăsim în scrierile lui Dostoievski, şi pe care suntem tentaţi să o explicăm doar prin diferenţele de agendă politică. Realitatea medievală a fost una diferită, în sensul că establishmentul politic al Moscovei a căutat căi de colaborare cu Apusul creştin, chiar în condiţiile în care clama superioritatea sa morală şi religioasă.
Puterea centrală a venit în întâmpinarea nevoii de stabilitate a societăţii, iar importanţa ultimilor ani ai domniei lui Vasili al II-lea cel Orb au constat în expertiza pe care i-au furnizat-o succesorului acestuia, Ivan Veliki.
Inamicii Moscovei au insistat asupra naturii mediocre a acestui suveran şi a caracterului său ezitant şi cu prea puţine scrupule, imagine în evident contrast cu cea proiectată de letopiseţele ruseşti contemporane, care se referă la acesta din urmă ca la strângătorul de pământuri ruseşti.
Fără a contesta caracterul comandat al acestor relatări, trebuie să admitem că Ivan al III-lea a fost un bun manager şi că domnia sa a reprezentat o serie de fuziuni, achiziţii şi preluări ostile încununate de succes, dacă ne putem permite licenţa de a aplica terminologia corporatistă la realităţile medievale.
Continuând cu fidelitate politica predecesorului său, Marele Cneaz a desăvârşit opera de centralizare a statului prin lichidarea domeniilor cneziale, uzurpând chiar şi drepturile fraţilor săi, a refuzat oficial plata tributului către hanul hoardei de pe Volga şi a dat teritoriilor ruseşti o administraţie relativ unitară.
Unul din cele mai însemnate evenimente ale domniei sale a fost încorporarea efectivă a Novgorodului şi deportarea unora din locuitorii săi, inaugurând una din practicile represive de durată ale politicii autorităţilor ruse. Marile sale succese s-au înregistrat la frontiera de vest, unde abilitatea sa politică a sfârşit prin a aduce Moscovei o treime din teritoriul Marelui Ducat al Lituaniei.
Cele două războaie victorioase care au opus competitorii la succesiunea Kievului nu au însemnat succese militare de amploare, victoria moscovită a fost consecinţa imploziei sintezei ruso-lituaniene, minate din interior de prozelitismul catolic şi din exterior de plasarea Moscovei în postura de apărătoare a libertăţii de credinţă şi a drepturilor cnezilor de a-şi alege suzeranul.
Calităţile politice ale suveranului i-au asigurat Moscovei intrarea în arena relaţiilor internaţionale, noua putere în ascensiune devenind un interlocutor frecventabil pentru cei interesaţi de proiecte politice în estul Europei.
Dacă emisarii papali au căutat fără succes implicarea Moscovei ortodoxe în cruciada antiotomană şi adeziunea sa la unirea florentină, Ungaria lui Matya Corvinul şi Casa de Austria au găsit un inamic al Uniunii Polono-Lituaniene. Din aceşti ani datează un prim proiect de împărţire a Poloniei, la care Moscova este parte.
Domnia lui Vasili al III-lea este în plan politic o prelungire a celei precedente, momentul său distinctiv este dat de prima atestare a teoriei celei de-a treia Rome, o revelaţie a unui călugăr din Pskov, care plasa Moscova în succesiunea imperiilor biblice evocate în profeţia lui Daniel. Mica fundaţie a lui Iuri Dolgoruki căpăta astfel dimensiunea de centru de putere universal, iar conducătorii săi vor avea de rezolvat dilema tradiţie-modernitate, pentru care nici reformele lui Petru I, nici revoluţiile secolului XX, nu au găsit soluţii definitive