ACUM.TV

interviu cu Alexandru Cherecheş – un Drept Între Popoare

Preambul: În 2009 Alexandru Cherecheş, din Şimleul Silvaniei, a primit titlul de Drept între Popoare – acordat de Statul Israel – persoanelor care au salvat evrei în timpul Holocaustului. Distincţia a fost atribuită pe baza depoziţiei descendenţilor rabinului Josef Lax, din America. “Avem peste 100 de nepoţi şi 400 de strănepoţi, datorită unui singur lucru salvarea tatălui nostru.”- scria Malka Lax, fiica rabinului din America. De curând am avut prilejul să-l întâlnesc pe Alexandru Cherecheş, care mi-a povestit despre cele întâmplate în vara anului 1944.

A.G.: Spuneţi-mi câte ceva despre dumneavoastră.
Alexandru Cherecheş: M-am născut în 1927, în ziua de 19 noiembrie. În 1941 am venit cu mama în oraş şi ne-am oprit aici, în centru, în faţa prăvăliei unui evreu, Samuel Lengyel. O cunoştea pe mama şi a întrebat-o „Ce faci, Anuţa ?” „Bine!” „ Băiatul ăsta e al tău?” „Da” „Nu mi-l dai ucenic la prăvălie ?” „Ba da”- i-a zis mama. Şi aşa am intrat ucenic cu contract făcut după toată regula şi am urmat şcoala profesională în limba maghiară. Pe atunci părinţii mei lucrau, în parte, pământurile altora şi erau tare săraci. Am trecut prin toate greutăţile. Vara veneam desculţ la lucru, pentru că părinţii n-aveau bani să-mi cumpere o pereche de sandale. Mâncam mămăligă şi pită de mălai, iar hainele îmi erau peticite. Am trecut prin toate necazurile. !poza210!
A.G.: Povestiţi-mi cum a fost când i-au adunat pe evrei.
Alexandru Cherecheş: În vara anului 1944 eram premilitar. Atunci când a venit ordinul de adunare a evreilor, ne-au trimis să-i anunţăm pe noi, premilitarii:
„ Duceţi-vă pe strada cutare, la numărul cutare şi spune-ţi-le evreilor să iasă din case. Pot să-şi ia cu ei ceva de mâncare şi câteva haine, atât. Toate valorile trebuie predate!” I-au dus lângă şcoala evreiască unde era o curte mare. Pe noi ne-au pus să stăm de cordon şi evreii treceau printre noi să-şi predea toate valorile. Pe mine mă cunoştea o fată , o chema Nuşi Bordea. Când a trecut pe lângă mine m-a înghiontit şi mi-a spus: ”Ia asta de la mine, să nu le dau lor!”. Era un ceas de aur cu un lanţ gros. Dar nu am îndrăznit să-l iau că nu ştiam cine era în spatele meu şi mă putea pârî. M-ar fi împuşcat pe loc. În stradă era o masă mare pe care se strângeau bijuteriile. O masă de vreo şase metri lungime pe care se adunase un morman de bijuterii şi aur. La Şimleul Silvaniei trăiau peste o mie de evrei. M-am ferit să nu mă vadă patronul meu, ca nu cumva să vrea să-mi dea şi el oareceva. După aceea i-a dus în ghetoul de la Cehei. Am fost şi eu să-i văd acolo. La intrarea în ghetou era un jandarm ungur care-l bătea pe unu. Îl legase şi-l lovea cu biciul ca să spună dacă mai avea aur şi unde-l ascunsese. Îşi băteau joc de toate tinerele. Aşa a fost …Nu le era milă. Mie mi-e milă şi de un şoarece. Erau jandarmi unguri, nu ştiu de unde au fost aduşi, din aceia care purtau pană de cocoş la pălărie. Evreii au stat un timp la Cehei, după care i-au dus la Auschwitz. Înainte de a-i urca în tren, i-au pus să se dezbrace în chiloţi şi maiou şi le-au luat toate hainele. După plecarea lor rămăsese o grămadă de haine. Cei care aveau căruţă au fost obligaţi să meargă acolo la adunatul hainelor. Şi eu am fost cu bunicul. Erau vreo sută de căruţe acolo.

A.G. : Cum i-aţi salvat pe evreii fugari ?
Alexandru Cherecheş: Bunicu-meu avea pădure, vie şi livadă, la cinci kilometri de oraş. Într-o zi m-am dus la el. Eram singur, doar cu câinele meu. La un moment dat a început să latre şi a ieşit de pe cărare. Am tras eu de el să ne continuăm drumul, dar câinele tot lătra şi mă trăgea într-o parte. Atunci am zărit un evreu bărbos care a scos capul dintre tufe şi, văzându-mă cu şapcă de premilitar m-a întrebat: „Ce eşti, ungur sau român?” „Român”. Dar cine-i acela care sapă sus în grădină?” „Bunicu-meu!” „Du-te spune-i să vină până aici”. M-am dus la bunicul, sus în grădină, şi i-am spus: ”Bunicule, e ascuns aici un evreu şi te roagă să vii până la el.”. Dar bunicul s-a speriat tare şi nu a vrut să coboare. M-am întors şi i-am spus evreului că bunicul nu vine. Atunci am aflat că nu era singur, ci cu alţi doi.
A.G.: Îi cunoşteaţi ? !poza212!D
Alexandru Cherecheş: Cel cu care vorbisem era Jossy Lax. Pe ceilalţi doi nu-i cunoşteam. Am aflat mai târziu că se numeau Adler şi Katz. Jossy m-a întrebat: „Taică-tău unde e?” Tata se ascundea tot prin pădure, pentru că dezertase. Pe bărbaţii români i-au luat la muncă forţată. Tata a fost încorporat la detaşamentul de muncă de la Carei. A venit într-o permisie şi n-a mai plecat înapoi. Venise cu un vecin şi când acela s-a întors la unitate, tata i-a dat o carte poştală pe care a scris: „Dragii mei soţie şi copil, am plecat cu un tren german care nu ştiu unde mă duce. Vă sărut pe toţi.” şi l-a rugat s-o expedieze dintr-o gară. Aşa că noi am primit cartea aceea poştală, ca şi cum ar fi fost de la tata. El a stat o vreme acasă, dar apoi a plecat la pădure pentru că au început să-l caute. Când au venit jandarmii să întrebe unde e tata, le-am arătat cartea poştală şi am spus că noi atâta ştiam despre el cât ne scrisese. Bunicul nu ştia că şi tata era în pădure, nu îndrăznisem să-i spunem. Dacă se afla, ne împuşca pe toţi. Tata s-a aliat cu ăştia trei evrei şi noaptea mergeam cu mama şi le duceam mâncare şi apă, acolo la cinci kilometri de oraş. Lucrurile au mers aşa până când ne-au adunat pe toţi premilitarii din Şimleul Silvaniei, la o şedinţă la casa de cultură. Acolo ne-au spus că în pădurea de la Bic era plină de români şi evrei fugari şi că urma să încercuiască pădurea şi să-i prindă. Când am auzit asta, m-am tot retras până la uşă şi într-un moment de neatenţie am ieşit şi am alergat într-un suflet până acasă şi i-am spus mamei. Mama a izbucnit în lacrimi: „Vai dragă, dacă îl prind pe taică-tău şi pe evrei, ne împuşcă pe toţi!”. Ce era să ne facem ? Frontiera între Ungaria şi România trecea pe la Ciucea, pe nişte coline unde se aflau şi câteva case răzleţe. Mama a mers pe jos 30 de kilometri, a intrat în casele de acolo şi le-a spus oamenilor: ”Am pe soţu-meu fugar şi pe trei evrei. Nu i-aţi putea trece frontiera ? Dacă-i prinde ne împuşcă pe toţi. Şi pe bărbat, şi pe băiat şi pe mine!”. „Aduceţi-i încoace!”- au zis ţăranii de acolo. În seara următoare mama le-a pregătit nişte haine şi merinde şi ne-am dus cu ei 30 de kilometri, până la Ciucea. Ţăranii de acolo i-au trecut frontiera. În 45, când s-a terminat războiul, tata şi cu Jossy Lax a venit acasă. Ceilalţi nu ştiu unde plecaseră. Poate în străinătate. Lax s-a recăsătorit. Am jucat la nunta lui. După un timp a plecat în America. După mulţi ani, am primit de la nepoţii lui cinci scrisori, în care mi-au scris: „Ne-o povestit bunicul nostru cum i-aţi salvat viaţa şi aţi dus apă şi mâncare la cinci kilometri depărtare de oraş. El nu mai trăieşte, dar are 100 de nepoţi şi 400 de strănepoţi. Datorită dumneavoastră, care i-aţi salvat viaţa.” Lax mai avea un frate cu 11 copii. Avea şi acela o prăvălie la Şimleul Silvaniei. Mulţi îi confundau.
A.G. Ce s-a întâmplat cu fratele şi cu familia lui ? Cu familiile celorlalţi ?
Alexandru Cherecheş: I-au omorât pe toţi, la Auschwitz. I-au gazat.
A.G.: Mai fugiseră şi alţi evrei în pădure? Au făcut acţiunea de încercurire şi prindere ?
Alexandru Cherecheş: Nu ştiu să fi fost şi alţi fugari acolo. N-au prins pe nimeni.
A.G.: Spuneţi-mi ceva despre mama dumneavoastră. A fost o adevărată eroină. Cum o chema?
!poza211!
Alexandru Cherecheş: Pe mama o chema Ana Silaghi, de fată, şi Cherecheş după tata. Ambele nume sunt maghiare, dar noi eram români. Mama era o adevărată credincioasă, adventistă de ziua a şaptea. Ţinea sâmbăta. Era un om adevărat. Eu n-aveam decât 16 ani şi am fost alături de ea. Amândoi ne-am riscat viaţa.
A.G.: Ştiţi cumva numele familiei din Ciucea care i-a ajutat pe fugari să treacă în România ?
Alexandru Cherecheş: Nu. N-am ştiut nici atunci. Erau vreo patru case într-o poiană, sus pe deal. Am mers acolo şi i-am rugat să ne ajute, dar nu mi-au spus cum îi cheamă. Nici nu i-am întrebat. Erau oameni cu suflet bun, atâta.
A.G.: Domnule Cherecheş, ce aţi simţit când vi s-a conferit titlul de Drept Între Popoare?
Alexandru Cherecheş: Ce să simt ? Eu mi-am riscat viaţa să salvez oamenii aceia. Dar am sufletul împăcat.

Alexandru Cherecheş a lucrat în comerţ, dar nu s-a îmbogăţit din asta. A împlinit 83 de ani şi este văduv. Când l-am vizitat îşi săpa pomii din grădină şi se bucura de prezenţa nepoatei, studentă la Cluj şi campioană de karate. Manuela este în ultimul an la facultatea de Studii Europene şi scrie o lucrare de diplomă despre Holocaustul din Ardealul de Nord. Povestea bunicului ei va constitui un capitol din lucrare.

Acest articol a fost publicat duminică, 11 aprilie 2010 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.