Cobor de pe dealul vrăjit,
Fugărit de apa sălbatică după o ploaie rea, de un ceas.
Mi s-au legat de picioare paiele holdei culcate,
Șerpii care nu au mai ajuns să intre-n pământ.
Din spate mă împing tunetele înfundate
Bum, bum, tun,
Şi îndemnurile tatei:
Să nu cazi copile, că te înneacă!
Aş vrea să-l văd pe Sfântul Ilie,
Să-i tai pleazna biciului de foc;
Durere vie, limbă despicată
În gura dragonului de porţelan de pe scrinul bunicii.
Să-l văd pe Dumnezeu aş vrea!
Ce dacă sunt mic?
Să-l întreb de ce ne-a pedepsit,
De n-a mai rămas în urmă nimic.
Disperarea m-a cuprins mai târziu,
Când s-au speriat caii.
Au pornit la vale în galop.
Fulgerul a atins lama coasei.
Tata ţinea hăţurile cu mâna arsă.
Fumega ca o cioată scoasă din foc
În ploaia care nu se oprea.
Am plâns în braţele mamei până la miezul nopţii
Când au venit cu o căruţă să-l ducă la spital,
Să se facă bine.
Tata a rămas fără mână.
Eu am rămas fără vise.
Mama a rămas cu lacrima neştearsă.
Pe Sfântul Ilie nu l-am iubit niciodată.
Dumnezeu a rămas;
Fulger, lumină, ascunse undva adânc în mine.
Dan David, Los Angeles, aprilie-07-2007.