ACUM.TV

D-na Herta Müller a primit premiul Nobel pentru literatură 2009!

Postul de televiziune Realitatea a prezentat ştirea cam în felul titlului articolului meu: acest premiu s-a născut în România, dar nu are a face în niciun fel cu România. Autoarea este şi a fost de naţionalitate germană, şi mai bine de treizeci de ani este cetăţean german. Problema României în legătură cu acest premiu Nobel ar fi că, în perioada dintre 1953 şi 1987, perioadă în care autoarea a deţinut cetăţenia (exclusiv) română, şi perioadă în care – întâmplător, dar ca fapt existenţial – trăia în Banat, care iarăşi întâmplător – era şi este teritoriu românesc, nu are nimic, dar nimic cu autoarea premiată. Sau poate, totuşi: prin gestul intelectual a Hertei Müller de a refuza realităţile româneşti în totalitate, tratând primii 34 de ani de viaţă, trăite în Banatul românesc, ca un coşmar de care a reuşit să scape în 1987, emigrând din locul natal într-o Germanie care o tratase ca imigrant român. Străină acasă – străină ca imigrantă. Străină în lume, orfană, fără ţară – un fel de bozgoroaică…

Ei bine, oamenii, care cunosc cât de cât natura artei ştiu, că adevăratele comori spirituale se nasc din suferinţă umană, ar putea spune: ce bine de ea, a avut şansa suferinţei într-o Românie şovină, agresivă politic, şansa de a aparţine de o minoritae etnică (şi religioasă), de şansa unei limbi „naziste”, de şansa unui dialect (cel şvab vis-a-vis de germana literară), de şansa statutului unui intelectual într-un sistem politic antiintelectual, apoi îi clar, că a devenit celebră… Iată bazele pe care premiul lui Herta Müller ar putea fi primul premiu Nobel câştigat de România.

O democraţie adevărată în România ar fi fost capabilă să păstreze comori spirituale şi intelectuale la un grad mai ridicat ca orice ţară europeană. Păcat, că România s-a putut integra doar într-o Uniune Europeană care se bazează aproape exclusiv pe interesele economice ale celor mai puternici din lume. Cu cele 19 de minorităţi naţionale care trăiesc pe teritoriul său, România putea fi iniţiatorul unei Europe Unite, asumându-şi, cu conştiincioziate, gestul disperat al fostei Austro-Ungarii, care a imprimat, în ultimii ani de viaţă, pe bancnote valoarea coroanei în 12 limbi…

Dar hai să nu dăm vine care ne apasă pe înaintaşii noştri. Hai să ni le asumăm. Să transformăm România într-o ţară care să fie ale celor care trăiesc în ea.

Oricum, noi, români, unguri, şvabi şi saşi, care au mai rămas după ce Ceauşescu i-a vândut Germaniei cu 70.000 de mărci pe persoană, precum şi ceilalţi 15 de minorităţi, băştinaşi, la care nu s-a găsit cumpărător, numai acasă putem fi acasă.

Astăzi îmi râd în nas prietenii – de orice etnie şi de orice orientare politică din România – când le povestesc, că în satul natal al mamei mele, în Răscruci, în anii 1940 mai era la modă, în rândul celor trei etnii care trăiau în sat, ca românul să-l salute pe ungur în ungureşte, ungurul pe român în româneşte, ţiganul pe român în româneşte, iar pe ungur în ungureşte şi vice versa. E adevărat că acest lucru nu s-a dat pe posturi de radio. Acest lucru a fost o întâmplare firească între oameni.

Îmi permit presupunerea, că dacă D-na Herta Müller s-ar fi născut la Răscruci, astăzi România s-ar putea lăuda cu un premiu Nobel pentru literatură.

Acest articol a fost publicat miercuri, 14 octombrie 2009 la rubrica Relativităţi Culturale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.