caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Mr. Hyde Park FORUM



 

Pe culmile nesimţirii sau cum e guvernată România

de (13-10-2009)

M-am întrebat adesea, în cei aproape 20 de ani petrecuţi de la revoluţie, privind succesivele şi pluralistele garnituri de politruci ce s-au tot perindat, rotit la putere, ce anume explică grobianismul comportamentelor lor, ineficacitatea proverbială a actelor lor de guvernare, obstinaţia cu care se agaţă de o putere cu ajutorul căreia nu sînt în stare să facă nimic, dacă exceptăm spectacolele de joasă calitate şi căpătuiala personală, familială şi de clan politic. M-am tot întrebat, cu alte cuvinte, dacă de vină este prostia sau reaua-credinţă. Am şi discutat lucrurile acestea cu amici, cu alţi comentatori politici, iar cînd mi se părea că depistez o oarecare umbră de bun simţ, le-am discutat chiar şi cu politicieni.

Răspunsurile – şi ale mele, şi ale interlocutorilor mei – au tot cumpănit, ba într-o parte, ba în cealaltă, pînă cînd am avut norocul ca un vechi şi înţelept prieten mai vîrstnic, filosoful Mihai Şora, să mă ajute să rezolv dilema, ca să spun aşa în mod dialectic: „Liviu, dar de ce să nu fim optimişti şi să credem că este vorba despre o fericită întîlnire între cele două?”. Şi, da, cred că aşa este, cred că toată această combinaţie de prostie, lăcomie şi egoism feroce, de pierdere constantă a simţului realului poate şi trebuie să poarte un nume, iar acesta nu poate fi decît nesimiţirea.

Pentru că nesimiţit trebuie să fii să accepţi, ba chiar să te înghesui, demnităţi pentru care nu ai nici cea mai vagă calificare – iată, cald, exemplul acceptării exoticului economist Bogdan Olteanu în Consiliul de Administraţie al BCR şi al respingerii d-lui Daniel Dăianu, în plenul Parlamentului! –, nesimiţit trebuie să fii să pompezi banii de la FMI în pensii şi salarii, ba să şi împrumuţi de la bănci cu miliardul de euro pe zi din aceleaşi considerente, să doreşti să măreşti impozitele, fără să fi gîndit, cît de vag, vreo măsură de stimulare a economiei pe aceste vremuri de criză, cum la fel de nesimţit eşti cînd te repezi la asumarea răspunderii pentru fel de fel de legi cu impact social major fără vreo consultare cu partenerii din patronate şi sindicali. Păi, cum, că doar guvernul „mini Boc” sau „semi Boc”, că nici nu ştiu cum să-i mai spun acestui guvern intrat la apă, nu e doar nesimţit e şi un fel de Nică fără frică, de croitoraşul cel viteaz! Ce n-au făcut d-nii miniştri la cîte un minister, acum nu vor face la cîte două – sper că, totuşi, pe un singur salariu, nu tot pe două!

Ceea ce este totuşi surprinzător este că această nesimiţire globală, compactă, fără frontiere, „multilateral dezvoltată” are totuşi resurse pentru a mai creşte. Ea nu era mică în anii 90, dar nu cred că puteam visa atunci, nici în cele mai sinistre coşmaruri ale noastre, proporţiile la care avea să ajungă. În articolul postat miercuri, nu am dat exemplul grevei foamei pe care am declanşat-o în 1990 împotriva „cenzurii tipografice”, din motive personale, pentru a mă glorifica într-un fel, ci doar pentru a semnala această sporire geometrică a nesimţirii. Atunci, după 11 zile, autorităţile au cedat, au acceptat să procedeze democratic, să asigure libertatea opiniei şi a presei.

Pe culmile disperării

Acum, un om se îndreaptă spre moarte şi nu se întîmplă nimic. Nu scriam articolul cu pricina dacă nu aş fi ajuns „pe culmile disperării”, aşa cum au ajuns politrucii noştri pe cele ale nesimţirii. Nici dl. Tudor Mărieş n-ar fi ajuns la gestul de protest extrem dacă n-ar fi constatat, el însuşi, această nesimţire a unor autorităţi politice şi juridice care fac tot ce pot pentru a nu aplica o decizie – repet, executorie, nu facultativă, nu consultativă – a „Curţii Europene pentru Drepturile Omului”. Şi nu ar fi trebuit să continuie greva după întîlnirea cu preşedintele Băsescu, ministrul Justiţiei şi procurorul general, cînd toţi aceştia şi-au luat angajamentul respectării hotărîrii CEDO. Au trecut de atunci trei săptămîni – care ar fi putut salva sănătatea şi chiar viaţa unui om – şi nu s-a întîmplat nimic. Ministerul Justiţiei şi Parchetul au copiat actele dosarelor Revoluţiei şi Mineriadelor şi le-au trimis cu camioanele la Bruxelles, deşi CEDO nu lucrează cu copii şi nu a solicitat nimic autorităţilor în această fază a procesului, decît doar accesul nelimitat la dosar al „Asociaţiei 21 Decembrie”, dl. Băsescu a uitat ce-a promis, în schimb i-a acordat un nou mandat eficientei procuroare Kovesi! Eficientă în protejarea criminalilor, desigur!

Cît de nesimiţiţi pot să fie aceşti politruci încît să asiste fără să clipească la stingerea unei vieţi – repet, nu pentru vreun interes personal, ci doar pentru „Dreptate şi Adevăr”? Cum se vede, suficient de nesimţiţi! Între altele, această nesimiţire provoacă pierderea simţului realităţii şi, pe cale de consecinţă, a instalării depline a indiferenţei faţă de ceilalţi. Ei îşi imaginează că joacă un joc de calculator, că apăsatul acesta pe butoane, fie că este vorba despre împrumuturi iresposabile, despre cheltuieli nesăbuite, gen Ridzi – Udrea, sau despre aplicarea legii interne sau internaţionale, nu are defel efecte în realitate, ci doar pe ecranul computerului. Şi mai este ceva – puterea de contaminare a nesimţirii. Prin nu ştiu ce proces de capilaritate, aceasta s-a extins de la clasa politruciană în presă, în clasa intelectuală, în noi toţi, pînă la urmă.

Înainte de a scrie articolul de miercuri, am semnat, laolaltă cu un număr important de organizaţii şi personalităţi, nici eu nu mai ştiu cîte apeluri cîte autorităţile băştinaşe, toate distribuite cu încăpăţînare remarcabilă de prietenul Sorin Ilieşiu întregii prese româneşti. Pot număra pe degetele de la o singură mînă „organele” – că altfel nu le pot spune! – de presă care le-au difuzat. Mai atente au fost mediile electronice, site-urile şi blog-urile, inclusiv cel pe care scriu acum, de fapt „Acum”! Chiar articolul de miercuri, care era, totuşi, un semnal de alarmă, o încercare disperată de a salva o viaţă de om, a fost semnalat şi preluat tot exclusiv de media electronică. Şi unde naiba sînt „conştiinţele neamului”, atît de grăbite să sprijine vreun politruc trecător, dar atît de indiferente cînd este vorba de salvarea unei vieţi? În afară d-lui Vladimir Tismăneanu, n-am zărit neam de intelectual angajat preocupat dacă nu de instalarea Dreptăţii şi Adevărului, atunci măcar de soarta d-lui Teodor Mărieş! Ceva însă tot mi-a adus un pic de lumină, mă refer la comentariile de la articol, care mi-au dat senzaţia că se naşte un fel de solidaritate activă între noi, oamenii obişnuiţi, că este posibilă, totuşi, în sfîrşit, naşterea societăţii civile, singurul instrument cu care ne-am mai putea opune abuzului, nepăsării, incompetenţei, lăcomiei, cu un singur cuvînt, nesimţirii. E bine că, totuşi, măcar noi, fiinţele reale, ne-am reamintit că, deşi „viaţa unui om nu valorează nimic, nimic nu valorează cît viaţa unui om”.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.75.28