Ingropata in albastru insula isi inclina cantul,
precum femeia cea din tinerete, dintotdeauna te asteapta.
Iti stergi ochelarii de umbra,
de sare, istovit ca intr-o intoarcere argonautica, si nu stii,
de fapt incotro ratacesti,
si pana cand,
seara pe mare- tu si propriile-ti ganduri rotindu-se ca pescarusii in jurul navei.
Anii se intetesc ca o canepa aspra peste umeri,
vrei acasa sub streasina din lemn, cu vita si dalii.
Dimineata mangaie fruntea cainelui orb,
rostogolire de perle,
sirenele in oglindire se intrec in Itaca,
arcul neinsufletit atarna in odaia cu vedere catre tarm si stele.