ACUM.TV

Leizer Finkelstein

Am fost nouă fraţi la părinţi; şase băieţi şi trei fete. Locuiam în Târgu Cucu. În 29 iunie 1941, pe la ora 10.00, eram cu toţii în curte. Era o duminică obişnuită. Se zvonea că în oraş se întâmplă ceva, dar noi stăteam liniştiţi, fără să ne închipuim nimic rău. Au venit şi ne-au scos pe toţi din casă, fără să ne dea voie să încuiem poarta după noi. Ne-au dus cu mâinile ridicate până la un loc de adunare, nu departe de casă. Apoi femeilor le-au dat drumul să plece acasă. N-am să uit chipul mamei, felul în care ne-a privit la despărţire. Brutalitatea cu care ne-au scos din casă şi ne-au dus la locul de adunare, o făcea să se îndoiască că ne va mai revedea. După aceea ne-au dus până la Chestura de Poliţie de pe strada Vasile Alecsandri, tot cu mâinile sus, escortaţi de jandarmii şi poliţiştii ieşeni. Pe drum până în faţa chesturii am văzut destule cadavre. Toate bordurile şi trotuarele erau înroşite de sânge. Aveam 17 ani şi atunci am văzut primii morţi…

La intrarea în curtea chesturii coloana a fost luată în primire de trei soldaţi nemţi, SS-işti cu caschetă şi insigna cu cap de mort, înarmaţi cu bâte. Pe cine nimereau în cap acolo rămânea. Am călcat peste cadavre, peste creier de om…Şi atunci mi-am zis că acolo îmi găsesc sfârşitul. Stăteam în picioare în curtea chesturii, înghesuiţi ca sardelele. Pe un postament era instalată o mitralieră. Cei care au încercat să sară gardul au fost împuşcaţi pe loc. Acolo, în înghesuiala aceea, ne-am pierdut de tata şi de ceilalţi fraţi. Rămăsesem cu un singur frate mai mic, care mă ţinea de mână Ne-am băgat în fundul curţii. Seara au scos un eşalon de oameni pe care i-au îmbarcat într-un tren care ducea către Călăraşi, Ialomiţa. Printre ei se afla un frate de al meu şi tata, dar atunci nu ştiam.

!poza80! Noi doi, cu fratele meu mai mic, am rămas peste noapte în curtea chesturii unde era aşa o îngrămădeală încât nu ne puteam mişca. Nu aveam cum să ne deplasăm. Ne-am făcut şi nevoile pe noi, pentru că nu aveam unde să ne ducem… Aşa am stat până în zori, în picioare, în curtea chesturii. Dis de dimineaţa ne-au mânat până la gară. Pe trotuar zăceau cadavre. Ne-au urcat într-un tren care ducea la Podu Iloaiei. Eu şi cu fratele meu am fost în primul grup urcat în vagon şi, de frică, ne-am pitit în părţile laterale ale vagonului. Mijlocul a rămas liber şi un împiegat, pe care-l văd şi acum în faţa ochilor, a început să urle că nu expediază vagonul dacă nu e încărcat la capacitate şi a cerut să se mai aducă oameni. Şi au mai urcat 40. De-acum eram 80. De frică ne-am înghesuit unul în altul şi vagonul nu s-a umplut complet şi atunci au mai adus o serie de oameni. Aşa am ajuns 120 de oameni într-un vagon de vite.

Era prima mea călătorie cu trenul, până atunci nu mai fusesem niciodată cu trenul. Când ne-au îmbarcat eram aproape epuizaţi. Nemâncaţi, după o noapte de veghe petrecută în picioare, plini de mizerie pe haine… Apoi trenul s-a urnit . Cei 20 de kilometri de la Iaşi până la Podu Iloaiei i-am parcurs într-o zi întreagă. În zori fusese răcoare dar apoi a dat căldura şi vagonul s-a transformat într-o camere de gazare. Ne sufocam. N-a trecut mult timp şi lumea a început să moară. Vă pot spune că mi-am băut urina. Mi-am rupt cămaşa în fâşii, pe care le-am înmuiat în urină şi sudoare, şi mi le-am stors în gură. Să nu mor de sete.

Şi oamenii mureau într-una. Dacă un mort cădea peste tine nu mai aveai putere să-l dai la o parte şi te înăbuşea. Atunci cineva a venit cu ideea să aşezăm morţii jur împrejur, la marginea vagonului şi să ne aşezăm pe ei. Pot spune că am stat pe o bancă de cadavre.

Am ajuns la Podu Iloaiei pe la şapte seara. Când s-au deschis uşile vagonului, până atunci nu le deschisese nimeni, abia câţiva dintre noi am fost în stare să coborâm. Din cei 120 de oameni am supravieţuit vreo 20 – 25… Ne-au adunat în curtea sinagogii din centru, care acum nu mai e. Şeful de post a anunţat populaţia evreiască din târguşor să vină să ne ia. Eram epuizaţi, înfometaţi şi aproape goi… Apoi ne-au dus pe la casele evreieşti unde ne-au spălat şi ne-au dat ceva de mâncare.

A doua zi dimineaţă ne-au adunat din nou şi ne-au dus la calea ferată unde rămăseseră vagoanele. În dreptul fiecăruia era câte un morman de cadavre, înalt ca o grămadă de nisip. Ne-au pus să întindem morţii pe câmp şi să le căutăm actele. Şeful de post a dat oamenilor un caiet şi un creion, să noteze numele morţilor, după actele găsite asupra lor. Nu vă pot descrie scenele când părinţii îşi recunoşteau copiii morţi sau copiii îşi găseau părinţii printre cadavre… Apoi ne-au dat cazmale şi tot noi am săpat gropile comune unde i-am îngropat.

(interviu realizat în mai 2006, în curtea sinagogii Târgu Cucu din Iaşi. În incinta sinagogii se află un muzeu al Pogromului din iunie 1941)

Acest articol a fost publicat duminică, 14 iunie 2009 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.