ACUM.TV

Evrei in drum spre ghetou

Preambul În mai 1944 la Cluj erau peste 16.000 de evrei. După încheierea războiului, revenise circa 1500; ceilalţi au fost mistuiţi de camerele de gazare, au murit de foame şi
de boală în lagărele de concentrare sau au fost împuşcaţi în convoaiele nesfârşite mânate pe drumurile Germaniei încolţite de aliaţi.
Calvarul evreilor clujeni a început în primăvara lui 1944. La 27 martie 1944 naziştii au ocupat Clujul. Gestapoul şi-a stabilit
statul major la hotelul New York. Au început să apară în serie ordonanţele antievreieşti. La 31 martie 1944 s-a emis un ordin potrivit căruia fiecare evreu care a depăşit vârsta de şase ani era obligat să poarte în piept o steaua galbenă în şase colţuri, cu diametru de 10 cm. Autorităţile maghiare efectuau controale pe străzi. Dacă steaua galbenă nu avea dimensiunile prevăzute sau era cusută neregulamentar, purtătorul era amendat cu 1000 de pengő. În oraş s-au afişat ordonanţele semnate de Hollósy-Kürthy, locţiitorul comandantului poliţiei naţionale. Iată câteva dintre prevederile acestora:

– Evreii sunt obligaţi să predea lista completă a averii, bani, bijuterii, covoare, neavând dreptul să posede mai mult de
1500 de pengő şi verigheta.
– Evreilor le este interzisă călătoria cu trenul.
– Evreilor le este interzis să posede aparate de radio.
– Intelectualii evrei trebuie concediaţi.
– Evreii au dreptul să iasă la cumpărături numai după amiaza între
orele 16.00 şi 17.00.
– Evreii nu-şi pot părăsi domiciliul de la ora 18.00 seara până a doua zi la ora 11.00.

Într-un reportaj realizat în 1993 de Dr. Eva Rosenfeld, cadru didactic la Universitatea de medicină din Cluj, şi economista Catalina Markovits mi-au povestit despre ghetoul din Cluj. Au trecut şaisprezece ani de atunci şi interlocutoarele mele s-au săvârşit din viaţă. Eva Rosenfeld îşi doarme somnul de veci în cimitirul evreiesc ortodox de pe Calea Turzii, Catalina Marcovici în cimitirul neolog de pe strada Republicii. De câte ori trec prin cimitir le aşez o pietricică pe mormânt, în semn de aducere aminte.

Relatare despre perioada care a precedat ghetoizarea

Eva Rosenfeld: În martie 1944 eram în clasa a opta de liceu. După ce nemţii au ocupat Ungaria şi au intrat în Cluj, şcoala a fost închisă, dar ni s-a permis să susţinem bacalaureatul. În ultimele zile ale lui martie şi întreaga lună aprilie am fost preocupată mai ales de învăţătură şi nu mi-am dat seama ce se petrecea în
jurul meu. Toate eforturile mele se concentrau asupra bacalaureatului pe care l-am susţinut la sfârşitul lui aprilie. După ce am primit diploma de bacalaureat, prin 29 sau 30 aprilie, perspectiva ghetoului a fost o lovitură năprasnică. La sfârşitul lui aprilie
zvonurile erau contradictorii. Nu se ştia dacă se va
organiza sau nu un ghetou şi unde avea să fie amplasat.

La Fabrica Wald se cocea azima de Pesah şi evreii clujeni se pregăteau de Sărbătoarea Eliberării din Egipt. În aceeaşi perioadă
secretarul de stat Endre László făcea călătorii în teritoriu, în vederea organizării cât mai grabnice a ghetourilor pentru evrei.
S-a stabilit ca ghetoul de la Cluj să fie amplasat la fabrica de cărămizi din apropierea gării. Aici au considerat autorităţile maghiare că se află locul cel mai potrivit pentru cei 18.000 de locuitori evrei ai oraşului şi din împrejurimi.

Relatare despre internarea în ghetou

Eva Rosenfeld: În zorii zilei de 3 mai au venit la locuinţa noastră mai mulţi jandarmi şi ne-au comunicat să împachetăm lucrurile de strictă necesitate, pentru că ne vor transporta în ghetou. Ne aşteptam la asta şi ne pregătisem cu câte un rucsac în care am împachetat câteva haine şi obiecte de uz personal săpun, perie de dinţi. Ni s-a adus la cunoştinţă că mai putem lua câte o pătură şi ceva mâncare, nu mai mult decât puteam în ambele mâini. Au sigilat casa, ne-au urcat în camion şi ne-au dus la fabrica de cărămizi.

Catalina Markovits: Locuiam pe strada Király, la numărul 30, în aceeaşi casă cu un modist în vogă, căruia i se spunea Regele pălărier.
Aici locuiau trei familii de evrei. A noastră, cea a pălărierului şi încă un bătrân văduv cu cumnatul şi cumnata sa. Din strada noastră au fost luate vreo 13 persoane, în total. Camionul a luat-o către clădirea operei, pe actuala stradă Baba Novac şi apoi a cotit-o, dar n-aş putea să vă povestesc cum am ajuns la fabrica de cărămizi, pentru că nu ştiu nici în ziua de azi unde se află fabrica asta. Nu am vrut să mai trec pe acolo niciodată. Ne duceau pe străzile oraşului iar lumea stătea pe trotuar şi se uita la noi. Unii tăceau, alţii ne înjurau cu voce tare… Am luat cu noi ceva haine, cele mai practice. Şi ceva mâncare. Ţin minte că mama a dus o oală mare cu rîntaş, o lampă cu petrol pe care am şi gătit în primele zile.

Eva Rosenberg. După ce am ajuns la fabrica de cărămizi ne-au împărţit în două grupuri. Separat bărbaţii şi separat femeile. Ni s-a comunicat că vom fi supuşi unui control sanitar. În cazul femeilor acesta a constat într-un control ginecologic efectuat de o moaşă. Scopul declarat al acestei manevre era descoperirea bijuteriilor ascunse în vagin, dar se urmărea şi umilirea noastră atât din punct de vedere fizic cât şi psihic, deoarece au fost supuse acestui control până şi fetiţele.

Catalina Markovits Am ajuns în ghetou. Ce am văzut acolo era cutremurător. Totul arăta ca o tabără de nomazi. Am văzut nişte şoproane lungi compartimentate cu pături, cearşafuri şi perdele, în nişte încăperi dreptunghiulare foarte mici. Familia noastră era alcătuită din patru persoane: tata, mama, sora mea şi cu mine. Ni s-a repartizat o suprafaţă cam de 3×3 metri. De fapt era un acoperiş lung aşezat pe nişte piloni de lemn, între care fluturau cearceafurile multicolore. Până în ziua aceea locuisem într-o casă normală, cu un confort relativ. Nu cred că mai trebuie să vă descriu ce a însemnat să ajungem într-un asemenea loc, să dormim pe jos, direct pe pământ. Închipuiţi-vă că latrina era un şanţ lung de vreo 50 de metri pe care se afla o scândură, iar oamenii stăteau unul lângă altul şi-şi făceau nevoile. Se întâmpla să întâlnim acolo profesorii şi vecinii…Era atât de umilitor…

Eva Rosenfeld La început familiile şi-au pus în comun ce-şi aduseseră de mâncare şi găteau în nişte căzi mari de baie, pe care le aduseseră nu ştiu de unde. Apoi s-au terminat proviziile şi conducerea comunităţii evreieşti a făcut rost de ceva hrană. Mijloacele de igienă erau minime. Cei 18.000 de evrei aveau la dispoziţie 15 robinete montate la o singură cişmea. Evreii mai înstăriţi, bănuiţi că ar mai poseda bani sau bijuterii în case sau la vecini, erau interogaţi cu brutalitate, bătuţi şi electrocutaţi de poliţişti şi jandarmi, pentru a mărturisi unde îşi ascunseseră valorile. Eu îmi păstram cu străşnicie singura mea avuţie, diploma de bacalaureat obţinută cu câteva zile în urmă. Moralul nostru era la pământ şi când au apărut zvonurile că ne vor deporta, ne-am bucurat şi abia aşteptam să plecăm. Apoi Clujul a fost bombardat de ruşi, s-a creat haos şi câteva persoane au evadat din ghetou. Noi nu am îndrăznit să plecăm. Unde era să mergem, cine ne-ar fi adăpostit ? Ni se spusese că ne vor duce la lucru, în localitatea Kenyérmező, unde vom rămâne cu familiile şi vom avea de lucru.

Catalina Markovits: În timpul bombardamentelor de la Cluj s-a răspândit zvonul că evreii cu profesiuni importante pentru economia germană, medicii, inginerii şi farmaciştii vor fi duşi în Germania unde îşi vor putea exercita profesiunea. Şi pentru ca inducerea în eroare să fie totală, au sosit din Germania vederi din Waldsee cu următorul text: „Lucrez şi sunt sănătos”. Şi semnătura. În urma bombardamentelor şi a zvonurilor care circulau, foarte mulţi încercau să se salveze din ghetou. Tânărul care îmi făcea curte de la vârsta de 15 ani era farmacist. Începuseră să vină la el tot felul de persoane care-l îndemnau să se însoare cu o domnişoară sau alta, din familiile înstărite. Le-a ascultat pe toate şi apoi a spus: „Dacă tot e mă însor, am s-o iau pe Kató, pe care o curtez de vreo şase ani.” La 5 iunie 1944 ne-am cununat în ghetou sub „hupa”, adică sub baldachin. Eu eram îmbrăcată cu un costum cafeniu, de stradă, iar mamei îi curgeau şiroaiele de lacrimi, văzând că fata ei nu se mărită îmbrăcată în mireasă. În 7 iunie am fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi deportaţi la Auschwitz.

Imediat după război strada pe care se afla fabrica de cărămizi se numea Strada Deportaţilor Evrei. Apoi i s-a schimbat denumirea. În Cluj nu există niciun monument public menit să evoce memoria celor peste 10.000 de evrei clujeni pieriţi în Holocaust.

Acest articol a fost publicat duminică, 3 mai 2009 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.