Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Poezia ca autoportret

de (11-11-2012)
2 ecouri

 

Cu fiecare noua prezentare a unui talent, a unui poet imi spun ca viata se infrumuseteaza asa cum pamantul se impodobeste cu fiecare pom sadit.

Adriana Chidu a trimis redactiei un volum Oglinzi de piatra,  grupaj de excelenta intruziune in dorinta rostirii prin poezie, printr-un limbaj simplu, eliptic, insa incarcat in multa gravitate, tristete, spaima, intrebare si dragoste.

Genul abordat de catre Adriana Chidu, neglijat de poetii mai tineri, tentati de o spunere mai abrupta, de o lume a raului- din strada metropolitana ori cu statiile de metrou rau mirositoare. Alegerea poeziei cu tonus parca desprins din Tristele lui Ovidiu, ne defineste un suflet exilat in propriu-i oras.

Adriana Chidu a debutat editorial relativ tarziu in raport cu alti confrati de cenaclu, desi versurile sale s-au bucurat de sprijinul poetilor Mircea Ivanescu si Ion Mircea. A publicat in revistele literare Transilvania, Vatra, Familia, Luceafarul.

Volumul sau de debut Al saptelea avatar, Ed Macarie, 1997 confirma talentul si unicitatea poeziei sale.

A doua carte de poezie Oglinzi de piatra, Ed Singur 2012 reuneste lirismul grav, lelegiac, insa si distantat necazand intr-o tanguiala ieftina. Avem de a face cu un eu poetic de tip expresionist, un mesaj de avertizare usor apocaliptica.

As spune ca talentul de artist plastic al Adrianei Chidu intregeste imagistica poetica, nu prin descriptivism.

Salut poezia Adrianei Chidu si o propun cititorilor cu multa incredere.

 

Lumina lumii se-nzăpezea

îngerii negrii tulburau deşertul

în genetica firelor de nisip

se recreau formele unei alte civilizaţii

ale unui viitor pe care paşii lor îl inundă

dincolo de soarele acestui loc

murmure abia născute

dorindu-şi trăirea lungă şi definitivă

viitorul nostalgic al unei genuni

spaţiul de fiinţare în care latenţa unei entităţi

a preluat din noi mesajul unei mari dureri

în miliardele de fire de nisip

scrie cu ochii tăi această carte

în care cutremurul naşte libertatea de manifestare

amestecată cu voinţa unei mari tulburări

zeii urlându-şi puterea de exprimare

forme ale distrugerii

galop de forţe cutreierând spaţiile intramoleculare

ale acestui pustiu de lumină

* * *

pleacă

zburând însângerată

adunându-şi resturile, destrămăturile aurite

te ridici îngheţată şi strigi adânc în ceilalţi

cât de departe vei merge

* * *

Emily Dickinson a fost în cer

şi acolo a văzut un rubin uriaş

eu am fost în iad

şi în iad este un rubin uriaş

ea se bucura de o companie aleasă

eu nădăjduiesc într-o societate distinsă

satana e frumos ca un cer negru

suferinţa lui e măreaţă ca o patrie

comunicarea lui e ironică, sclipitoare, charismatică

e o iluminare dureroasă

vai de carnea care depinde de spirit

casele iadului sunt înalte drepte şi raţional împietrite

gândacii locuiesc şi foşgăie aici

cu drag aş pleca

dar al meu nu mai e nicăieri

e cineva ce iubeşte în gol

şi se decupează o formă pe negativ

din care îţi trimite calde salutări

până în centrul iadului mai este mult de mers

de aici se vede un rubin uriaş ca un tron

şi un ochi mare încercănat

şi ochiul vorbeşte ca o gură

* * *

tu eşti palma

eu sunt ochiul

tu sari

eu ocolesc

tu scoţi flăcări

eu îţi aduc torţele

împreună luminăm

tu dormi

eu stau mereu trează

când vaietele vremii vor înceta

vom izbuti

vom călători dincolo de stele

eonul şi marea preoteasă

vor încheia această lume

* * *

cine e plin e singur

cine e gol are multe veşminte

şi coarnele tale aurite sunt goale pe dinăuntru

un sunet de gong alb se unduie

ochii tăi au ochi mici şi mulţi ce-i înconjoară

şi unghiile zeiţei au ochi

un ochi mare şi gol

surâzând întunecării tandre

din care se aude un cântec vechi

despre prietenia a doi bărbaţi

ce se pogoară unul în lumea celuilalt

înconjuraţi de iubirea ei crâncenă

aşa tremura nemişcată

cu degetele de la picioare risipind nisipul lumii

şiruri nesfârşite de femei

sunt umbrele tale

te naşti şi mori cu mine

să nu mă nasc singură

să nu mor singură

umăr la umăr ascultăm litaniile nesfârşite
* * *

am uitat sub salcia din faţa casei un râu

am uitat că ai plecat şi te aştept încă la masă

călătoria reface imaginea unei luminoase absenţe

nimic din tine nu se ascunde

moşteniri străine ne susţin

memoria e un cârlig de care atârnă carnea verde a zeiţei

au trecut cele două glorioase zile

au formele noastre susţinere în acest univers

încerc să te arăt

şi mă descopăr vorbind despre mine

din orice parte liniştea străluceşte

tăcerea plouă încet în sus

verde auriu cu o glisare

şi acesta e chipul şi asemănarea ta cu mine

să ignor oare ruptura infimă prin care pătrunde

mirosul pătrunzător al minciunii

* * *

în ce parte sunetul devine purpuriu

m-ai avertizat

mi-ai luat capul livid şi rece în mâini

şi asta şi asta sunt una

luni în şir după ce te-am ţinut în braţe

am mirosit a moarte

şi dacă acest corp e tot ce avem

cum de le refuzăm animalelor sufletul nemuritor

ai ales un sunet acum şi un semn

sau ai ales să obiectivezi nebunia,

supravieţuirea, urâţenia, depravarea, batjocura, ura, frica, orgoliul
* * *

am auzit un foşnet în zăpadă

se descojeau semnele unei vânători

o desfăşurare delirantă a tuturor colţurilor din casă

unde am stat ghemuită aşteptându-te

corpul nostru jeleşte

pot încerca să te privesc

pot încerca să te apropiu

să stabilim un semn de călătorie

momentul în care ar trebui să jefuim drumurile de capăt

să te ating fără sfârşit

să pun în palmele tale muşcătura unui sentiment

pe care să-l împingi cu privirea în liniştea unui cer fără nume

* * *

Nu mă asemui cu acest trup ieftin

Cu această nelinişte obtuză

Dincolo de acest ziggurat se urcă alte trepte

O sferă aurie sau indigoul regal ce-o înconjoară

Să fie singurătatea

Să fie aceste zeiţe nebune ce ne arată cu degetul

aceste voci fără formă

ai obosit

iubirea e pierdută deja

lasă vântul să se stingă

* * *

era seară şi mă gândeam la voi toţi

ce m-aţi învăluit cu lumina voastră

la expansiunea cântătoare a singurătăţii

şi doar la Tine singur trebuie să ajung

pentru că eşti Iubirea ce se îndepărtează

pe când ceilalţi sunt la doi paşi de mine

aşteptându-mă

* * *

Steagurile de rugăciune zdrenţuite de vânt

Modelează chipul nostru comun

Munte e mormântul numeroaselor noastre hăituiri

rugăciunile sleiesc în palme

cheamă-mă

strigă-mă pe nume

aminteşte-ţi culoarea, forma, mirosul

invocă prezenţa

din cele 10 000 de priviri tulburate

din cei 10 000 de copaci sacrii ce te îmbrăţişează

să ne întregim

să ne supunem de bună voie

* * *

borcanele cu dulceaţă plutesc în memoria rătăcitoare

o zi de vară se ridică nemuritoare

o câmpie arsă de soare revine surâzătoare

mesagerii fragili dorm

drumul către mine nu are nici potecă şi nici cărare

o mare viziune va susţine trei zile

cu celelalte eşti pe cont propriu


 
 
 
 
 

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • geo galetaru: (12-11-2012 la 12:39)

    Adriana Chidu este o poeta de o extraordinara prospetime a discursului liric, cu o metafora percutanta, adesea spectaculoasa, ale carei reverberatii patrund in memoria cititorului cu forta evenimentului inexorabil. Departe de stereotipiile unui citadinism agresiv,punctat de elucubratiile unui mizerabilism de circumstanta, poeta isi construieste o lume a ei, populata cu emotii particulare si cu himere.Adriana Chidu are, fara indoiala, vocatia imaginii abrupte, convulsive, de esenta neoexpresionista, impulsionata de o dinamica secreta.Energiile expansioniste ale poemului se consuma, de cele mai multe ori, in registru ironic, demistificator.Aparenta opacitate a mesajului poetic disimuleaza, de fapt, drama unei sensibilitati contrariate in esenta ei primara.Seducatoare si extravagante, alunecand pe pojghita inselatoare a esoterism auster, poeziile Adrianei Chidu poarta in ele nostalgia unei puritati glaciale.Edificiul poemului devine spatiul predilect al unor interogatii obsesive si recuperatoare, refugiul ideal al unui temperament angoasat de asaltul stereotipiilor cotidiene, mortificante.Poezia se construieste parca pe sine, dintr-o acumulare succesiva de imagini insolite, socante si adesea imprevizibile, care contrariaza perceptia comuna.Pentru Adriana Chidu, terapia prin poezie devine singura alternativa la marasmul cotidianului, la provocarile unei realitati agresive in inautenticitatea ei.Evadarea din contingentul impur se poate realiza doar printr-un radicalism al expresiei poetice,care sa mijloceasca accederea eului in sfera esentelor autentice, revelatorii. Volumul „Oglinzi de piatra” reprezinta refuzul patetic al autoarei de a renunta la magnetismul tulburator al poeziei, precum si efortul admirabil de a-i descifra unicitatea si exemplaritatea.Geo Galetaru

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 8 Nu-mi place 1

  • florin predescu: (12-11-2012 la 14:44)

    Multumesc pentru completarile de specialitate. Dat fiind faptul ca vocea ei singulara, o creatoare ce nu se zbate pentru audienta, nici pentru a se impune cu obraznicia, aroganta unora insetati de PR, nu am vrut sa scriu prea mult, si sa las versurile ei sa curga de la sine.Va promit sa mai publicam pe viitor versurile ei, de altfel ea este binevenita sa posteze oricand doreste poeziile sale.
    Asa cum i am sugerat pe privat as fi bucuros sa alaturam versurilor sale, imagini cu lucrarile sale de arta plastica.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 10 Nu-mi place 3



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.247.75