Preambul: Ascultându-l pe Mihai Eisikovits cântând Papirene kinder şi alte vechi melodii evreieşti în apartamentul său de bloc din Baia Mare, m-am simţit pentru câteva minute transportată în lumea de mult apusă a vieţii tihnite din ştetelul de odinioară. Mihai Eisikovits face parte dintr-o familie de oameni care au muzica în sânge, lucru adeverit pe deplin de unchiul său Max Eisikovits, compozitor şi muzicolog de primă mărime, culegător şi exeget al folclorului idiş. Chiar şi acum, la vârsta 92 de ani, Mihai Eisikovits cântă cu dăruire şi bucurie melodiiile sinagogale, pe care le-a şi înregistrat pe un CD, pentru plăcerea lui şi a prietenilor. De curând am primit de la el un alt text în care imaginea oraşului său natal, Gherla, este creionată din câteva trasee muzicale:
Mihai Eisikovits, la Gherla, în primăvara lui 2011
Muzica era o necesitate pentru Gherla tinereţii mele. Pe atunci în oraş funcţiona o fanfară, cu un număr însemnat de suflători, care distra marele public în parcul oraşului duminica şi de sărbători. Muzicanţii făceau parte din rândul meseriaşilor, fiind amatori inimoşi şi conştiincioşi.
Şi muzica lăutărească avea trecere printre gherleni. Cea mai selectă formaţie, condusă de bătrânul Csikai, era alcătuită din vreo opt-zece ţigani din cartierul Kandia, îmbrăcaţi la costum. Csikai era de statură mijlocie, nu foarte corpolent şi se îmbrăca elegant. Ţin minte că între cele două buzunare ale vestei sale atârna un lanţ gros de metal alb, pe care era aninat un căluţ din acelaşi metal. Lăutarii lui Csikai cântau zilnic la restaurantului Korona, lipsind doar atunci când vreo persoană căptuşită cu bani îi chema să-i cânte cu vreo ocazie specială. Csikai nu-şi vindea ieftin măiestria. Formaţia Csikai făcea faţă cu brio peste tot, având în repertoriu cântece româneşti, ungureşti şi evreieşti autentice.
La marginea oraşului, pe drumul către Fizeşu Gherlii, era „făgădăul” (cârciuma) lui Boca, unde tot timpul cânta muzica.
Muzicanti la inceput de veac, la Baile Baita, de langa Gherla (sursa Gherlainfo)
La Boca se mânca ieftin şi bine. Acolo era şi o sală spaţioasă unde se ţineau horele duminica şi de sărbători. La Boca se duceau oamenii simpli, chiar şi cei mai nevoiaşi, pentru că dădea mâncare şi băutură pe credit..
La Liceul Petru Maior activa o formaţie muzical-instrumentală foarte bine pregătită, formată din profesori şi elevi şi condusă de Alexandru Ionescu Butaş, care mânuia cu virtuozitate atât arcuşul cât şi clapele pianului. El scria versuri, compunea muzică şi edita caiete cu cântece şi lieduri. Ultima carte, pe care-mi aduc aminte că a scris-o şi publicat-o, se întitula „Zece Coruri Mixte” şi avea coperte cenuşii.
Muzica corală era deosebit de îndrăgită la Gherla. Liceului Petru Maior şi Gimnaziului de fete aveau corurile cele mai renumite, însă aveau formaţii corale toate naţionalităţile şi bisericile din oraş. Comunitatea evreiască avea două coruri. Corul copiilor între 10 – 12 ani era condus de învăţătorul Şimşen, iar cel al bărbaţilor de Dudi Deitel. Aceste două formaţii susţineau spectacole de sărbători.
Cel mai valoros cor din oraş, mult solicitat de public, era cel al Liceului Petru Maior, condus tot de profesorul Alexandru Ionescu Butaş. Corul era invitat să cânte la diferite ocazii. Era prezent la biserica românească, dar şi la manifestările festive publice.
Prin 1931 – 1932 un înalt prelat din Armenia a venit în vizită la comunitatea armenească din Gherla şi corul Liceului Petru Maior s-a pregătit special pentru acest eveniment, cu o melodie armenească. Eram şi eu elev de liceu şi membru al corului şi ţin minte că am învăţat pe de rost textul armenesc din care nu pricepeam o iotă. Şi acum îmi amintesc prima strofă „Melhareni tişverander vatişnaved haleru, iurvutica hargheciume vatişnaved haleru”…
Profesorul Alexandru Ionescu Butaş era iubit de elevi atât pentru calităţile sale omeneşti, cât şi cele pedagogice. Ţin minte că era foarte miop şi citea partiturile apropiindu-le la 1 -2 centimetri de ochi. În schimb avea o ureche extrem de fină pentru notele false şi oricât de departe era coristul care greşise, îl nimerea cu…diapazonul.
Totuşi, profesorul avea şi meteahna de a i se închina prea des lui Bachus. Câteodată îl apuca dorul de sticlă şi dispărea mai multe zile.
Terasa din fata Restaurantului Korona, 1929 (sursa gherlainfo)
Piaţa centrală Gherlei, care pe atunci purta numele de Piaţa Unirii, avea forma patrată şi toate casele din jurul ei erau armeneştii; prăvăliile erau ţinute tot de armeni, cu excepţia restaurantului Korona, din colţ, care avea un proprietar evreu pe nume Benedek.
Aici se întâlneau oamenii de afaceri la un şnaps şi ascultau muzica lui Csikai care se străduia să cânte pe placul fiecăruia. Era un local select. Pe vreme frumoasă vitrinele se deschideau, ca muzica să poată fi ascultată şi de trecători.
În faţa restaurantului Korona era un spaţiu larg, betonat şi acoperit cu o prelată. Vara domnul Benedek scotea afară mesele şi scaunele şi angaja o formaţie de renume din Cluj, care atrăgea atâţia consumatori încât terasa devenea neîncăpătoare. Acordurile muzicii se revărsau pe strada care se transforma într-o adevărată promenadă. Aşa s-a întâmplat vară de vară, până în mai 1944, când domnul Benedek a împărtăşit soarta tuturor evreilor din Gherla, care au fost adunaţi în ghetou şi apoi deportaţi la Auschwitz. Majoritatea lor covârşitoare a pierit în lagărele de exterminare. Acolo a murit şi domnul Benedek. Era destul de bătrân şi probabil a fost mânat direct la camera de gazare.
Nu ştiu dacă obiceiul domnului Benedek a mai fost reluat de altcineva şi dacă promenada veselă de la cinci după amiaza a continuat şi în anii postbelici, spre bucuria gherlenilor.
Mihai Eisikovits, 15 mai 2012, Baia Mare
Sunteti o adevarata comoara.Multumesc mult. Multe informatii azi sunt pierdute. Sunteti istoria vie a orasului Gherla. Multa sanatate va doresc.
Felicitări, Andrea! In istoriografie aceste mărturii sunt considerate surse primare. Fac parte din oral history, care dispare subit cu dispariţia acelora, care astăzi îşi mai pot evoca amintirile. Ce bine că reuşeşti să culegi şi să salvezi aceste depoziţii!
O completare: evreii de la Gherla şi din împrejurimi au fost adunaţi mai întâi într-un ghetto local, iar apoi transferaţi la Cluj, în ghettoul amenajat la fabrica de cărămidă Iris. Ceea ce este surprinzător, că deşi Gherla aparţinea de judeţul Szolnok-Doboka, locuitorii evrei ai Gherlei nu au fost trimişi la Dej, capitala de judeţ, aflat la doar 15 kilometri distanţă, ci la Cluj, situat la 45 kilometri de Gherla. Personal nu cunosc cauzele acestei decizii a autorităţilor de atunci.
Ce bine ca tatal meu isi asterne amintirile iar Andrea nu numai ca-l incurajeaza, dar si ofera unui public larg posibilitatea sa le savureze.
Andrea, ca de obicei cand ne relatezi prin d-l Eisikovovi despre Gherla anilor dintre cele doua razboaie ma prinde nostalgia orasului natal. Copilaria noastra a fost influentata de toate aceste traditii care s-au pastrat in careva masura si dupa razboi. La Korona ( cum a fost cunoscut localul si dupa razboi) se organizau baluri si petreceri speciale. Imi amintesc cum mergeam de revelion cu parintii si dansam la muzica lautarilor din Gherla care in marea majoritate erau rromi. Tatal meu a angajat lautarii sa vina sa-i faca sernada mamei de ziua ei sau alte evenimente importante. Balul muzicantilor din Gherla era un eveniment important si in fiecare vara asteptam acest eveniment chiar daca eram doar adolescent in anii 60. Ne facea placere sa mergem cu prietenii si sa ascultam muzica lautareasca si sa admiram fetele rromilor imbracate elegant si frumoase foc. Prin prisma amintirilor mele, relatiile dintre rromii din oras si celelate nationalitati era in general armonioasa. Sper ca toate amintirile d-lu Eisikovici sa serveasca la documentarea vietii interbelice din Gherla.
Intradevar, de cite ori citesc articolele lui Andrea despre Dl. Eizikovitz sau despre mama Andreei, simt de parca ii cunosc pe amindoi.
Andrea, te rog sa ne delectezi si cu alte articole despre mama ta si dl. Eizikovits.
Nici nu stiu cum sa imi exprim mai bine acordul, intr-o limba romana clara si corecta (uneori emotia o ia inaintea sintaxei), cu cele scrise mai sus de Dna Wanda Lucaciu!
Acest ciclu de povesti initiat cu brio de Dna Andrea Ghita de ceva vreme (ce mie imi pare o eternitate, datorita conciziunii, claritatii, repetitivitatii eterne si implacabile precum si a elegantei stilistice a autoarei!) reprezinta o contributie absolut remarcabila la tot ceea ce numim „etern uman” si, nu in ultimul rand la valorile ACUM. Aceste marturii absolut unice trebuie sa continue in opinia mea. Toate detaliile trebuiesc cunoscute. Chiar si cele aparent minore (ploua des la Gherla?) conteaza fiindca numai astfel putem spera la o deplina intelegere contemplativa a eternului uman. O intelegere atat de necesara!
O felicit asadar din toata inima pe Dna Andrea Ghita pentru TOT ce face in ACUM. Pentru… absolut TOT, in speranta ca eforturile sale vor fi curand rasplatite! Si vor fi, cu siguranta!
Micile (in aparenta) detalii precum „ploua des la Gherla?” fac deliciul cititorului…
In viata se intampla exact la fel.