În urmă cu mulți ani, și aceasta sună ca o poveste în cartierul de dincolo de gară, cartier sărac din care nu credeam că aveam să ies vreodată.
Trăiam cu zecile în case confiscate de către regimul proletar și aveam un singur grup sanitar, o groapă peste care trona un fel de colibă din scânduri asimetrice. Ne spălam în lighean și apa murdară era dusă în găleți de metal zoioase la canalul din fața porții. Strada neasfaltată se cufundă în mocirlă după ploi, după topirea zăpezilor. Cartierul numit Lazaret poartă numele unei foste leprozerii. Ne petreceam timpul mai mult pe stradă. Pe la începutul anilor ’70 lucrările de canalizare au scos la suprafață zeci de schelete și cranii cu care ne jucam într-o continuă sfidare a morții, a gropilor cu miros de mlaștină, căci mlaștină fusese în secolul XIX.
Copilăria se compunea și ea din zile asimetrice, sărăcăcioase. Nu aveam televizor, jucării, biciclete. Dimineața, seara priveam cerul. Uneori în răstimpul liber tata privea și el luna ori soarele. L-am întrebat:
– Ce este soarele ?
– Soarele este o minge de foc, și e în mâna lui Dumnezeu. El ne luminează, ne încălzește și chiar ne trezește și ne adoarme. Este gongul peste lume…
Priveam soarele. Nu știam de ochelari protectivi ori de încălzirea globală pe atunci. Priveam cu ochii deschiși globul incandescent și așteptam coborârea acestuia pe pământ ca pe o minge magică aducătoare de jucării, de ciocolată, de alte multe bucurii. Dangătul luminos stăruie în amintirile mele și repetă credința în miracole, în schimbări pozitive.
Lea, la aproape trei ani, deschide o carte cu ilustrații pentru copii. Îmi arată un desen cu un copil alergând cu un zmeu în formă de soare. Copilul din imagine zâmbește, aleargă fluturând zmeul în vânt.
– Ce este acesta ?
– Este soarele și el este cald, ne dă lumina.
Am ieșit pe balcon și i-am arătat soarele.
Seara înainte de culcare. Lea îmi spune:
– Bunicule, nu putem aprinde soarele ? și mi arată întrerupătorul.
– Soarele face nani și el, mâine dimineață te așteaptă la fereastră, Ding Dong…
„Trăiam cu zecile în case confiscate de către regimul proletar și aveam un singur grup sanitar, o groapă peste care trona un fel de colibă din scânduri asimetrice. Ne spălam în lighean și apa murdară era dusă în găleți de metal zoioase la canalul din fața porții”.
Foarte bine de amintit cum era pe atunci nostalgicilor comunismului care citesc aceste rânduri.
Aceasta nu a împiedecat însă relaţiile înduioşătoare între o fetiţă şi bunicul ei, descrise cu sensibilitate de Florin Predescu.
@V.Manta
întrebați autorul despre ce an vorbește,1945? În Palestina era altfel? F.primitivă
dezinformarea,din1950 au început masiv costr.de blocuri.Cui vindeți castraveți?
@Boris M. Marian
> întrebați autorul despre ce an vorbește,1945? … F.primitivă dezinformarea … Cui vindeți castraveți?
Întrebaţi-l vă rog direct pe dl. Predescu.
> În Palestina era altfel?
De ce tocmai Palestina si nu, de exemplu, China? Oricum ar fi, poate întrebaţi un palestinian.
@ Boris Marian
Randurile sunt inserate intr-o rubrica literara. O evocare lirica. Nu incerc sa va invat genurile literare. Deci nu este o teza de partid ori in eseu istoric.
Pentru informarea Dvs, constructia de blocuri nu a fost inceputa in 1950. Este vorba de Sibiu. Desi experiente similare s-au repetat si in alte localitati din Romania postbelica.
Ca sa fim si mai precisi in cartierul de dincolo de gara din Sibiu, numit Lazaret nu s-au construit blocuri. Puteti intreba in sibian ori daca aveti curiozitatea puteti vizita orasul, daca stiti unde se afla.
Cat despre dezinformare faceti o acuzatie nefondata. Randurile nu tin sa fie un reportaj ori in document descriptio. E cazul sa faceti distinctie intre genuri literare (ma repet). Cred ca la experienta de scris pe care o detineti at trebui sa stiti acest lucru.
Dl. Florin Predescu a scris: ” Pentru informarea Dvs (a d-lui Marian – vm), constructia de blocuri nu a fost inceputa in 1950. Este vorba de Sibiu. Desi experiente similare s-au repetat si in alte localitati din Romania postbelica”.
Pentru Bucureşti nu pot decât să confirm.
Primele vile construite au apărut în 1957, în cartierul Floreasca. Ele erau destinate nomenclaturii comuniste de ranguri inferioare.
Construirea de blocuri tip, în noi cartiere, cu apartamente mici şi de proastă calitate, a devenit masivă în jurul anului 1960. Apartamentele erau vândute apoi pe credit, dar nu şi terenurile de sub blocuri şi cele aferente, care au rămas în proprietatea statului.
Deci afirmaţia d-lui Marian: „F.primitivă dezinformarea” este într-adevăr una nefondată.
Descrierea Domnului Predescu-este pentru suflet,face parte din sintagma literarå: „Si in noroui cresc florile de lotus…”.
Dar revenind la realitare,Domnule Manta-situatia luata ca subiect asociat temei articolului,nu reprezinta o „mostenire a comunismului”! Este mostenirea lasata de capitalismul perioadei „infloritoare” a Romaniei,din anii 30 si cu mult,foarte mult timp inainte.Si astazi in epoca „capitalismului UE”-sunt mii si mii de locuri in Romania,unde o sa gasiti „stilul” de viata-descris de Domnul Predescu.
Constructia de blocuri,cel putin la Onesti,un targ innoroiat pana la gat,a inceput in 1954,si in 1957,deja traiau „la bloc” -peste 40.000 de locuitori! Cu asfalt pe drumuri,cu canalizare,apa calda la robinet,incalzire de calitate,etc.
Unde vedeti Dvs. partea rea a „copmunismului”-care a scos din noroi,in doi ani,atata amar de lume-amarata si fara nici un viitor ?. Lipsa libertatii cuvantului?, a libertatii de exprimare?, Da acestea nu erau, dar un om simplu-putea sa traiasca in conditii civilizate-si acest om simplu-era foarte multumit,daca nu chiar fericir,ca a scapat de si din noroi.
E mai bine astazi,pentru omul simplu,ca nu poate avea o locuinta-daca nu are acces la sumele uriase pentru ea,- si daca chiar reuseste sa-si cumpere o locuinta,risca sa fie dat afara din propria lui casa-daca nu-si plateste facturile?
Intrebati acum, oricare om de pe strada- ce preferà: „o locuinta gratuita,cu plati simbolice la intretinere”-sau in loc de aceste bunuri materiale-„libertatea cuvantului”- de care sa se bucure-dar traind in- „curul gol” !?
@Sfartz Pincu
> Descrierea Domnului Predescu-este pentru suflet,face parte din sintagma literarå: „Si in noroui cresc florile de lotus…”.
Descrierea d-lui Predescu este oglindirea peste timp a unei realităţi triste din vremea regimului comunist românesc. Deviza acestui regim a fost cea sovietică, cum că va fi sărbătoare şi pe uliţa noastră. O aşteptare a lui Godot…
> Si astazi in epoca „capitalismului UE”-sunt mii si mii de locuri in Romania,unde o sa gasiti „stilul” de viata-descris de Domnul Predescu.
Da, şi mai multe decât în Spania sau Portugalia, ţari care au avut în trecut o situaţie asemănătoare cu cea a României. Cum explicaţi evoluţia lor mai rapidă şi faptul că românii se duc să lucreze acolo, şi nu invers?
> Constructia de blocuri,cel putin la Onesti,un targ innoroiat pana la gat,a inceput in 1954,si in 1957,deja traiau „la bloc” -peste 40.000 de locuitori!
Sunteţi omul cifrelor, nu-i aşa d-le Sfartz? În 1956 Oneştiul număra, conform statisticii, 11.254 de locuitori. În 1966 erau deja 35.663. Sursa. Cum Dumnezeu puteau oare locui la blocuri, în 1957, „peste 40.000 de locuitori”, aşa cum susţineţi??
> Intrebati acum, oricare om de pe strada- ce preferà: „o locuinta gratuita,cu plati simbolice la intretinere”-sau in loc de aceste bunuri materiale-„libertatea cuvantului”- de care sa se bucure-dar traind in- „curul gol” !?
Interesantă alternativă. Deci dv. renunţaţi la libertatea cuvântului pentru o locuinţă gratuită? Vă asigur că în scurt timp nu veţi avea nici una, nici cealaltă, ci veţi trăi după legea junglei, cu toate facilităţile pe care jungla le oferă, iar printre ele traiul cu poponeaţa descoperită.
Sper să nu vă simţiţi ofensat că mi-am permis să vă contrazic. În ceea ce mă priveşte, scopul meu este să ajungem la o înţelegere mai bună a lucrurilor discutate.