Ultima oara când l-am vizitat pe domnul Ghezuntertoit, am fost serviţi, printre alte bunătăţi, cu o brânză specială. Doamnele chiar au lăudat fineţea moleculelor, sau aşa ceva, eu nu mă pricep şi nici nu mă omor după brânză, decât dacă e un caş proaspăt sau telemea.
– E o double-cremes, s-a pronunţat doamna Gurnişt, care ştie mai multe limbi şi e formată ca gospodină la Cernăuţi. Se topeşte in gură… Savuros!
– Triplu fermentat, a intervenit Rozica lui Menaşe. Cu multe lipide…
– O delicatesă…, şi-a supt degetul mare Pnina Brodiciche. Era la noi, la Odesa, unul Kaizerman, brânzar din tată în fiu, dar aşa o specialitate franţuzeasca sau olandeză n-a avut niciodată.
– Se găseşte în magazinele selecţionate, a mărturisit gazda. E adevărat că preţul e cam pipărat, dar se găseşte la discreţie…
În clipa aceea, am ştiut deja că nevastă-mea va aduce acasă, cu prima ocazie, produsul respectiv. Evenimentul s-a produs chiar mai repede decât mă aşteptam, adică a doua zi: o cutie de un sfert de pe care rupsese cu grijă preţul, dar nu şi eticheta multicoloră şi foarte internaţională. Era pe ea o coroană care te asigura că brânza aceasta e destinata regilor, dar acum e vândută în mod democratic şi supuşilor.
Am întrodus cu mare grijă cutia în frigider şi, în aceeaşi clipă am simţit un soi de creştere în proprii mei ochi, o chestiune de prestigiu, dacă mă pot exprima astfel. Pentru că, mărturisesc, neam de neamul meu încă nu se atinsese de o asemenea brânză, iar eu eram primul în ordine dinastică…
Seara am chemat copiii la masă şi, într-un fel oarecum ceremonios, i-am anunţat că îi voi servi cu ceva special. Le-am pus câte un cub pe mijlocul farfuriei şi le-am dat câteva instrucţiuni:
– Nu înghiţiţi dintr-o dată… Lăsaţi să se topească pe limbă şi savuraţi aroma, gustul şi consistenţa acestui fromaj delicios.
Tineretul s-a conformat, dar s-a pronunţat la unison:
– Nu ne place! Fromajul ăsta e un fel de brânză topită fără nici un gust!
Şi cu preferinţe pe care le care le pot considera barbare, s-au mulţumit cu nişte banale mâncăruri cotidiene.
– Îi vom invita în mod special pe soţii Oiţerman, a decis consoarta mea. El este foarte umblat prin lume, iar dânsa se învârteşte prin cele mai selecte cercuri. De mult ar fi trebuit să-i poftim, iată prilejul. Pe sâmbătă…
Se înţelege că nu era să-i chemăm ca să mănânce brânză şi gata. Ne-am agitat toată săptămîna, am cumpărat o mulţime de specialităţi şi trufandale, am preparat sărmăluţe în foi de varză, pentru că dumnealui făcuse odată un apropo de bucătăria românească şi i-am invitat şi pe soţii Kleinergrois întrucât el e dentist şi Oiţerman admiră intelectualii.
Seara s-a desfăşurat foarte frumos, toţi au lăudat mămăliguţa cu brânză, sărmăluţele şi toate celelalte… Cât despre fromajul care trebuia să fie surpriza cinei, au gustat sau nu, l-au lăsat pe marginea farfuriilor şi, probabil din cauză că noi n-am avut rafinamentul de a-l prezenta cum se cuvine, a trecut neobservat.
După plecarea musafirilor, am introdus cu strângere de inimă delicatesa in frigider. Ceva se deteriorase pe blazonul meu imaginar.
– Mâine să-ţi iei la serviciu un sendvici cu chestia asta, mi-a spus soţia.
– Dar eu nu-mi iau niciodată senviciuri, am protestat.
Aşa că mi-am luat o felie groasă de pâine cu fromaj. La fel şi a doua zi… În a treia, l-am servit pe colegul meu de birou.
– Ce-i asta? s-a mirat el.
I-am explicat, dar n-a părut deosebit de încântat.
E greu de crezut cât de multă brânză conţine o cutie de 250 grame, de import. Ieri, cu un gest discret, am introdus fromajul în cutia cu resturi menajere. Soţia nu m-a întrebat nimic, nici măcar nu s-a mirat că ies să duc gunoiul din proprie iniţiativă. Am păşit distins şi elegant, aşa cum se cuvine în asemenea împrejurări. La urma urmelor, mă ataşasem chiar de el. Păcat!