de David Rowan
Articol publicat pe saitul WIRED.CO.UK la 3 februarie 2011
Este oarecum ciudat că radioamatorismul continuă să înflorească în epoca Twitter, Facebook şi iPhone. Deşi este o tehnologie veche de un secol – şi care necesită în general promovarea unui examen pentru a obţine o autorizaţie – ea numără actualmente circa 350000 de pasionaţi care o practică în Europa şi alţi 700000 în Statele Unite, cu aproximativ 60% mai mulţi decât acum 30 de ani. Ce poate fi atât de magic într-un simplu microfon, un emiţător-receptor şi seducătoarea libertate de acces la spectrul radio care a transformat un anacronism de o tehnicitate iniţial primitivă într-un hobby global atrăgător, care, iată, rezistă trecerii anilor?
O primă explicaţie ar fi emoţia de a realiza o conversaţie fascinantă la mare distanţă de la persoană la persoană, cu care nici o comunicaţie de larg consum oferită de internet nu poate concura. Într-o lume a torentelor de nestăvilit a e-mailurilor, a mesajelor transmise instantaneu şi a video-chat-urilor Skype în radioamatorism există o doză preţioasă de inefabil în schimbul de «73»-uri în cursul unui «QSO» live cu o persoană necunoscută de pe un alt continent. Chiar şi jargonul «ham»-ilor care defineşte comunitatea – în care 73 se traduce prin «calde salutări», iar QSO prin «legătură radio bilaterală» – le întăreşte practicanţilor convingerea că ei fac parte dintr-un club între ai cărui membri există un interes mutual şi o politeţe deosebită. Iar faptul că DX-manii – pasionaţii legăturilor la distanţe mari – se deranjează să confirme transmisiunile şi conversaţiile trimiţându-le noilor lor parteneri cărţi poştale tipărite special prin serviciul poştal … ei bine, aceasta constituie un farmec în sine într-o lume în care este considerată exagerare încheierea unei comunicaţii cu ceva mai exuberant decât «toate cele bune». Este suficient să examinezi câteva dintre aceste cărţi de confirmare pentru a înţelege chiar şi în 2011 emoţia contactării unei persoane străine aflate poate la multe mii de kilometri depărtare. Ilustratele – cunoscute sub numele de QSL-uri – pot fi într-atât de excentrice şi bogate în date personale pe cât le doreşte expeditorul însuşi. Câte-unele au o notă de umor, altele sunt lapidare şi conţin date geografice, toate formează însă o formă de cultură prin ele însele, ceea ce îi face pe DX-mani să le colecţioneze şi să le etaleze, ca şi cum ar fi nişte timbre poştale străine pline de culoare.
Aceste QSL-uri conţin în mod obligatoriu date de bază despre expeditor, indicativul lui (nu prea există multe «ele» în acest hobby), locaţia, câteva detalii despre semnalul recepţionat. Şi pentru a demonstra că nu generaţia Twitter a inventat contracţia lingvistică folosită în jargonul SMS şi al postărilor pe reţelele de socializare, QSL-urile se bazează şi ele pe jargon şi prescurtări, pentru ca informaţia să poată încape într-un spaţiu limitat. De aceea pe ele apare «RST»-ul (inteligibilitatea, tăria şi calitatea semnalului recepţionat), eventual detalii despre «XMTR»-ul (emiţătorul) expeditorului, al «ANT»-enei sale, o cerere prescurtată sub forma «PSE QSL TNX» (vă rog trimiteţi o carte de confirmare, mulţumesc) sau, mai familiar, «hw abt a crd OM?» (ce-ar fi să-mi trimiţi o carte, old man?). De fapt, old man nu este o referire la vârsta primitorului, la fel cum, în situaţii rare când pasionatul DX-urilor este de fapt o femeie, despre ea se spune că este o «YL», o young lady, indiferent care ar fi vârsta ei biologică.
DX-manii schimbă QSL-uri între ei din 1916, când Edward Andrews din Philadelphia – cu indicativul 3TQ – a consemnat primirea unei cărţi de confirmare de la 8VX din Buffalo, New York. În cursul deceniului următor hobby-ul a înflorit, încât în 1928 Paul Segal (W9EEA) a formulat «Codul de conduită al radioamatorului», enunţând cele şase comandamente la care practicanţii trebuie să adere: «Radioamatorul dă dovadă de consideraţie … este loial … progresist … prietenos … echilibrat … (şi) patriot», precizându-se că el este întotdeauna pregătit să-şi servească ţara şi comunitatea.
De atunci radioamatorismul a captivat capete încoronate şi celebrităţi. Printre cei mai faimoşi radioamatori s-a numărat regele Hussein al Iordaniei (cu indicativul JY1), regina Noor (JY1H) şi Juan Carlos, regele Spaniei (EA0JC). Dacă erai pe fază puteai sta de vorbă cu Hassan al II-lea, regele Marocului (CN8MH), cu fostul sultan al Omanului (A41AA) sau cu Bhumiphol Adulayadej, regele Tailandei (HS1A). Dar dacă nu i-ai găsit pe monarhi, puteai în schimb pălăvrăgi cu Marlon Brando (FO5GJ), Rajiv Ghandi, prim-ministrul Indiei (VU2RG) sau cu realizatorul de televiziune Walter Cronkite (KB2GSD). Dar să nu-i uităm nici pe cântăreţul Cliff Richard (W2JOF), Joe Walsh din trupa The Eagles (WB6ACU) şi pe amatorii «extratereştri» Iuri Gagarin şi Helen Sharman (primul cetăţean britanic în spaţiu – nota mea, YO4PX).
De aceea nu e de mirare că aceşti colecţionari descriu emoţia primirii unei noi cărţi de confirmare exotice ca fiind asemănătoare cu aceea a filateliştilor care descoperă un timbru comemorativ rar. Din acelaşi motiv Jerry Powell, radioamator din New Jersey între 1928 şi 2000 (W2OJW) şi-a expus cu mândrie confirmările primite din 369 de ţări pe care le-a contactat, de la Okinawa şi până la Papua-Noua Guinee. Un alt colecţionar pasionat, Thomas Roscoe din Brookfield, Ohio (K8CX) a creat un adevărat muzeu de QSL-uri, în care îşi expune trofeele sale, din Afganistan până în Zimbabwe. Acestea se pot vedea pe www.hamgallery.com. Faceţi o călătorie cu Roscow pe insulele Wallis & Futuna şi pe Kiribati de est, în Kirghistan şi pe insula Kerguelen; vizitaţi «state» al căror statut internaţional este contestat, cum ar fi Republica Ichkeria sau Principatul Sealand; aniversaţi evenimente unice ca operaţiunea Furtuna deşertului din Arabia saudită sau ultima călătorie a vasului Queen Mary.
Dar nu este vorba numai de romantismul colecţionării de QSL-uri care continuă să-i inspire pe DX-mani şi nici dorinţa lor stringentă de a comunica. Radioamatorii vorbesc cu mândrie de apartenenţa lor la o «frăţietate» globală, cu puţine reguli şi fără prea multă birocraţie, dăruită în schimb cu abilitatea de a transcende limbi, religii şi rase – fără a şti prea exact cine vor fi interlocutorii lor atunci când lansează câte un apel pe unde.
În plus, fireşte, există şi şansa de a deveni eroi autentici ai vieţii cotidiene. La câteva zile de la cutremurul cu magnitudinea de 7,3 care a devastat Haiti in ianuarie operatorii radio au lucrat pentru a realiza legătura dintre salvatori şi pentru a contacta familiile supravieţuitorilor. Atunci când un cutremur de 8,8 a lovit Chile în luna următoare şi reţeaua telefonică s-a prăbuşit un operator radio pe nume Alejandro Jara a transmis prima informaţie de la faţa locului. Radioamatorii au fost activi la 11 septembrie 2001 şi în timpul uraganului Katrina. Îl putem aminti şi Tony Pole-Evans, un ornitolog pasionat, echipat pe insula Saunders cu un emiţător pe unde scurte, care şi-a riscat viaţa în timpul invadării insulelor Falkland de către armata argentiniană pentru a transmite în Marea Britanie primele ştiri despre cei 1000 de soldaţi care au debarcat pe Goose Green.
Cât de captivant a fost probabil să interceptezi o asemenea transmisiune radio! Şi să deţii o carte de confirmare a acesteia, care să troneze deasupra tuturor celorlalte QSL-uri! Puteţi să vă «twituiţi» cât vreţi, radioamatorismul este adevărata cale de a comunica.
Acest articol a fost publicat iniţial în martie 2011 pe saitul traducătorului http://yo4px.blogspot.com Autorul nu este radioamator şi şi-a bazat articolul pe relatările unui singur interlocutor. Deşi este bine redactat şi surprinde câteva aspecte importante, printre care actualitatea hobby-ului şi spiritul radioamatoricesc (ham spirit), articolul este fortuit incomplet. Radioamatorismul este extrem de multilateral şi are numeroase subdomenii neamintite în articol, de pildă faptul că radioamatorii şi-au însuşit cele mai moderne cuceriri ale telecomunicaţiilor, în unele dintre ele ei fiind chiar deschizători de drumuri. Radioamatorii îşi construiesc propriii sateliţi prin care comunică între ei, de asemenea întreţin legături permanente cu Staţia spaţială internaţională, pe care cosmonauţii (sau măcar unii dintre cei aflaţi în misiune) sunt obligaţi să fie autorizaţi ca radioamatori, pentru a putea comunica cu centrul terestru prin intermediul radioamatorilor în caz de nevoie.
