ACUM.TV

Dezbaterea găzduită joi, 3 noiembrie, la sediul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor şi organizată în colaborare cu revista Apostrof şi Facultatea de Filosofie a Universităţii Babeş Bolyai a avut un titlu incitant: De ce s-a sinucis Voronca?

Moment din dezbatere. Vorbeste prof. Ion Pop, la dreapta lui prof. Carol Iancu

Întrebarea a fost declanşată de publicarea în numărul 6 pe 2011, al revistei Apostrof (http://www.revista-apostrof.ro/arhiva.php?lid=69) a celor douăsprezece scrisori inedite adresate de Ilarie Voronca prietenului său medicul Saul Axelrud, în perioada 1943 – 1946. Scrisorile au fost puse la dispoziţia revistei, de istoricul Carol Iancu, profesor la Universitatea din Montpellier, care le-a primit din mâna destinatarului. În acelaşi număr al revostei, profesorul Iancu semnează şi articolul  „Ilarie Voronca, poet al modernităţii şi al iubirii”:

„Acum vreo treizeci de ani un doctor pe nume Saul Axelrud – originar din Cetatea Albă şi stabilit în Franţa după primul război mondial, când a venit să studieze medicina la Montpellier – îmi scria că a citit scrierile mele despre istoria evreilor din România şi voia să mă cunoască. Ne-am întâlnit, ne-am împrietenit şi, discutând anumite chestiuni despre istoria evreilor din România, a venit vorba şi de Ilarie Voronca. Doctorul Axelrud mi-a povestit că posedă scrisori inedite ale lui Ilarie Voronca. Nu-mi venea să cred! Am aflat că în timpul războiului Axelrud îl cunoscuse şi se împrietenise cu Ilarie Voronca într-un sat din sudul Franţei, unde amândoi se ascundeau de prigoana antievreiască. Doctorul mi-a oferit  scrisorile cu rugămintea de a le publica doar după dispariţia Colombei Voronca, întrucât ultimele se refereau la episoade din viaţa sentimentală,  legate direct de motivul sinuciderii poetului” – mi-a relatat Carol Iancu.

Dr. Saul Axelrud, in 1978

Scriitoarea Marta Petreu, profesor universitar la Facultatea de Istorie şi Filosofie şi redactor şef al revistei Apostrof, a fost de părere că publicarea în premieră a acestor scrisori „Este un moment  important  pentru istoria avangardismului românesc,  pentru istoricii literari care studiază cazul Voronca.  În toate dicţionarele literare de până acum sinuciderea acestui mare poet a fost un mister. Faptul că profesorul Carol Iancu a păstrat scrisorile şi că misterul este în sfârşit dezlegat este un lucru absolut extraordinar. O taină mai puţin, o cunoaştere a umanului în plus.

Printre personalităţile care s-au reunit în jurul mesei încăpătoare a sălii mari din sediul filialei clujene a Uniunii Scriitorilor, s-a numărat şi criticul literar Ion Pop, profesor universitar la Facultatea de Litere, care a dedicat o mare parte din viaţă cercetării operei lui Ilarie Voronca. A scris o amplă monografie despre poetului avangardist şi a îngrijit ediţiile operelor sale. Profesorul Ion Pop îl caracterizează pe Ilarie Voronca drept „Unul dintre poeţii cei mai inspiraţi din cea mai înnoitoare mişcare literară care s-a desfăşurat în anii 1930, în special. Era în primul rând un imagist, care asocia foarte inspirat cuvintele, pentru el poezia era un flux continuu de imagini, un fel de reportaj liric întors spre actualitatea imediată şi mobilizat de mari energii sufleteşti. A publicat vreo zece cărţi în limba română, dintre care poemul Ulise din 1928 este considerat cel mai important, şi apoi Patmos, apărut în 1933. Ambele poeme au fost traduse în limba franceză, după ce poetul s-a stabilit la Paris. A publicat şi foarte frumoase poeme în proză şi a fost autorul unor scrieri cu caracter programatic, din care reiese o mare pasiune novatoare, o viaţă pusă în serviciul poeziei. Voronca s-a dăruit total poeziei pe un fond de mari nelinişti, de mari întrebări care l-au dus la sinucidere.”

Profesorul Carol Iancu a dat citire unor fragmente din scrisorile adresate doctorului Saul Axelrud, din poeziile dedicate de Voronca atât „divinei şi diabolicei Rovena” (expresie utilizată de poetul însuşi) cât şi iubirii dintâi, soţia sa Colomba. Lectura a fost ilustrată cu proiecţia unor fotografii şi documente referitoare la viaţa poetului. Astfel demersul de identificare a cauzei sinuciderii poetului a fost completat cu o serie de informaţii valoroase.

„Aceste scrisori au o triplă importanţă: în primul rând clarifică viaţa lui Ilarie Voronca în perioada când se ascundea în sudul Franţei, arătându-ne că în ciuda dificultăţilor el continua să scrie. Iniţial Voronca a fost în armata franceză, dar după ce  Franţa a  fost înfrântă a fost demobilizat şi a trebuit să se ascundă, fiind un evreu hărţuit. Totuşi, în anii 1941, 1942, ’43, ’44 a avut o activitate importantă, scriind o serie de cărţi publicate postum. În al doilea rând,  aceste scrisori explică drama lui Ilarie Voronca păstrând o tandreţe pentru Colomba Voronca, dar fiind pasionat pentru misterioasa Rovena. În al treilea rând, aceste scrisori, în special ultima, ne explică motivul sinuciderii sale.

Printre rândurile acestor scrisori se întrevede un om foarte tulburat, foarte singur. Se separase de Colomba şi era bolnav de pleurezie. Printre rânduri transpare şi solitudinea poetului, nu numai a omului: drama pe care a trăit-o ca evreu care se ascundea,  urmată de speranţa şi bucuria eliberării. Când credea că o viaţă nouă începe pentru el –  lucru reflectat şi de ultimul său manuscris: Mic manual de fericire completă –  iată că la 4 aprilie 1946 s-a sinucis” – a explicat profesorul Carol Iancu.

Subiectul a stârnit interesul participanţilor la dezbatere. Dacă o parte dintre vorbitori erau convinşi că sinuciderea poetului a fost cauzată într-adevăr de deziluzia cruntă provocată de femeia iubită cu ardoare, care nu-i mai împărtăşea sentimentele şi îl însoţise în Franţa doar din interes, scriitoarea Irina Petraş, preşedinta filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, a dat un răspuns scurt şi plin de miez „Ilarie Voronca s-a sinucis pentru că era Ilarie Voronca”.  O idee asemănătoare a fost expusă mai detaliat şi de profesorul Ioan Pop: „S-a vorbit astăzi despre felul în care şi-a pus capăt vieţii, despre motivaţia acestui gest. Eu continui să susţin că sunt motive dintre cele mai complexe la care se asociază, fireşte, şi marea dramă a iubirii pentru această femeie care l-a părăsit, care a declanşat actul sinucigaş.

Ultima fotografie a lui Ilarie Voronca, 1945

Pe de altă parte, este un întreg complex care ţine de familie, de condiţia biologică precară – existând o sinucidere şi tentative de sinucidere în familia sa – de cei care l-au cunoscut bine rta văzut ca o fiinţă mereu neliniştită, mereu anxioasă, foarte lirică în tot ce făcea, foarte ceremonioasă. A fost un om care a trăit acut neliniştile legate de condiţia sa de evreu, de om mereu ameninţat într-o societate în mare parte naţionalistă. Adaug acestui complex de factori care l-au dus la moartea voluntară, evenimentul important şi cred că foarte tulburător pentru el,  al întoarcerii în România, în ianuarie 1946, când a fost primit cu entuziasm de foarte mulţi prieteni şi fruntaşi ai culturii române, lucru care  l-a descumpănit. După ce trăise atâtea anxietăţi şi nelinişti legate de condiţia sa complexă şi modul său foarte particular de a se situa în societatea românească şi literatura română, s-a văzut dintr-o dată primit cu generozitate, fiind un om care şi în Franţa unde se stabilise de o bucată de vreme, s-a considerat mereu un marginal. Pe fondul acestor dezechilibre interioare a venit  şi momentul sinuciderii.

Dar dincolo de asta, ceea ce contează pentru noi –   înregistrând, desigur, cu mare emoţie şi tulburare această moarte a omului –  este  opera sa, una dintre realizările majore ale epocii, care a dat literaturii române câteva volume de referinţă.

În urma discuţiilor s-au conturat căi noi de investigaţie literară care ar conduce, pe de o parte, pe urmele ultimei iubite– fatale – a poetului şi, pe de alta, ar dezvălui rolul jucat de Colomba, soţia iubitoare care s-a dedicat îngrijirii şi publicării postume a operei lui Ilarie Voronca.

Acest articol a fost publicat duminică, 6 noiembrie 2011 la rubrica Jurnal Cultural.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.