În vara lui 2004 am participat la Satu Mare, la comemorarea victimelor Holocaustului. În curtea sinagogilor de pe strada Decebal se dezvelise un monument de marmură pe care puţinii evrei care mai trăiau în oraş au depus pietrele neuitării. Am filmat şi în vechiul cartier evreiesc unde, în primăvara anului 1944, fusese instalat ghetoul pentru cei 18.900 de evrei sătmăreni. Zidurile fostei sinagogi din ghetou, cu vitraliile sparte, erau proptite de cer într-un urlet mut de doliu perpetuu al miilor de evrei evlavioşi pieriţi în lagărele morţii. Atunci ni s-a arătat şi „Casa cu semnături”, cu ziduri din cărămidă aparentă, pe care se desluşeau urmele unor rânduri scrise cu creionul. Se povesteşte că acolo fusese oprită o coloană de deţinuţi. Unii dintre ei şi-au scris numele pe cărămizile aparente în speranţa că cineva va afla despre trecerea lor pe acolo.
De curând distinsa mea prietenă nonagenară, etnografa şi scriitoarea Tereza Mózes din Oradea http://www.acum.tv/articol/9398/– stabilită de o vreme în Israel – mi-a trimis un fragment tulburător de mărturii despre modalităţile în care captivii lagărelor naziste încercau să lase în urma lor semne vestitoare ale faptului că mai trăiesc şi au trecut printr-un loc unde sperau ca – printr-un miracol – să sosească un cunoscut. Povestea celor câteva încercări de a lăsa mesaje este întreţesută de Tereza Mózes, cu amintiri din lagărele prin care i-a fost dat să treacă.
Tereza Mózes: Mesajele noastre – sticle zvârlite în largul mării
Tereza Mózes în perioada anterioară deportării
În cea de a treia zi după îmbarcarea în vagonul de vite, către Auschwitz – am fost treziţi din apatia care ne cuprinsese de nişte comenzi răstite. Se întâmplase lucrul de care ne temusem cel mai mult: fusesem predaţi nemţilor… În momentul acela ne-am apucat, cu toţii deodată, să ne luăm adio de la cei dragi, la care ne gândeam cu îngrijorare. Aveam câteva vederi în raniţe şi am început să scriem cu febrilitate. Tata i-a scris unui prieten, sora mea Erzsi logodnicului ei, iar eu prietenului meu Mózes Karcsi întolat în detaşamentul de muncă, cel care peste ani avea să-mi devină soţ. Am luat cărţile poştale şi m-am furişat la geamul vagonului, pândind momentul prielnic să le predau cuiva. Eram pe cale să-mi pierd speranţa, când s-a apropiat un muncitor feroviar care a înţeles ce voiam. A acoperit ilustratele cu steguleţul de semnalizare şi a plecat cu ele într-o clipită.
M-am întrebat de multe ori, cu îngrijorare, ce s-o fi putut întâmpla cu cărţile poştale trimise aşa, în neant. Îndoielile mele au fost risipite abia după război când am aflat că toate ajunseseră la destinaţie.
Vreme îndelungată viaţa mea de deţinută s-a desfăşurat sub cerul liber, sub supravegherea trupelor SS. Locuiam în corturi şi munceam la obiective menite să camufleze avioanele. Ridicam movile pe care le acopeream cu dale de gazon cultivat de noi. Alteori săpam şanţuri antitanc ale căror dimensiuni erau trasate cu precizie matematică: mai întâi tranşee cu lăţime de 70 de centimetri şi adâncime de 170 de centimetri, iar apoi şanţuri antitanc. Acestea aveau lărgimea de 5 metri la nivelul solului şi se îngustau treptat spre adâncime. Trebuia să săpăm la 3 metri adâncime, să scoatem pământul şi apoi să-l taluzăm la buza şanţului.
În zilele de vară săpam în bătaia soarelui arzător, toamna ne şfichiuia vântul rece şi ploaia ne pătrundeau până la oase. Pe vreme ploioasă ne obligau să săpăm în apa de o jumătate de metru adunată pe fundul şanţului. La sfârşitul lui octombrie a căzut prima ninsoare, în noiembrie pământul era îngheţat bocnă şi sapa a fost înlocuită cu târnăcopul. Dacă nu răzbeam nici cu târnăcopul, se puşca cu dinamită după care noi scoteam pâmântul cu târnăoapele şi sapele şi căram bulgării cu mâna. Când zăpada a acoperit şanţurile, ne-au pus să o îndepărtăm şi să continuăm să săpăm în adâncime. Sufeream din cauza vremii potrivnice, a muncii istovitoare, murdăriei şi foamei.
În aceste condiţii, transferarea într-un loc de muncă sub supravegherea Wermachtului a fost o şansă nesperată! Locuiam în încăperi mari, luminoase, mobilate cu şapte paturi suprapuse şi tot atâtea dulapuri. Ni s-a distribuit săpun, periuţe de dinţi, piepteni şi hârtie igienică . Lucram la Feldbekleidung (magazia de haine) unde sortam piesele de îmbrăcăminte după calitatea lor. Programul începea la ora şapte dimineaţa şi ţinea până la patru după amiaza, cu o pauză de un sfert de oră pentru micul dejun şi o jumătate de oră pentru masa de prânz. Prânzul îl luam şezând în jurul meselor din sala de mese.
Lagărul de la Kaiserwald
Din păcate ne-am bucurat de această situaţie privilegiată doar 3 – 4 săptămâni, pentru că atacurile Armatei Roşii se înteţeau şi nemţii se pregăteau să se retragă din Riga.
Munca din depozitul de haine s-a sistat şi noi am fost trimse în lagărul de concentrare din Kaiserwald. Dar mai întâi am golit locul de muncă şi dormitorul comun. Am făcut colete mari şi le-am cărat în port. Când a venit rândul să golim dulapurile mi-a venit ideea să lăsăm mesaje pe partea interioară a uşii dulapului. Să dăm de veste că suntem în viaţă şi destinaţia către care ne transportau. Dar cui ? Acest episod l-am descris şi în cartea mea „Bevérzett kötáblák” ( Decalog însângerat): „Acest mesaj îmi părea asemenea sticlei aruncate în mare de un naufragiat. Nu ne prea făceam iluzii că rândurile noastre vor ajunge la destinaţie. Şi totuşi le-am aşternut cu cea mai mare încredere”
Următoarea tentativă de a transmite veşti s-a petrecut în lagărul de la Stutthof. La Riga ne urcaseră în cala unui vas militar, unde am stat înghesuite, fără mâncare şi fără apă, până la Danzig, de unde ne-au dus cu şlepurile pe canalul Elblag, către Stutthof. A urmat un marş forţat interminabil până când am ajuns la o clădire de cărămidă spoită în alb. Am fost lăsate de capul nostru până seara. În faţa clădirii era o ţeavă de apă cu multe robinete, unde ne-a ostoit setea care ne chinuise timp de patru zile. Apoi am îndrăznit să intrăm în clădire.
Aici am avut surpriza de a vedea că pereţii de la podea şi până în tavan erau acoperiţi de rânduri dese. Mii de nume de persoane, date şi denumiri de localităţi de provenienţă – mesaje pentru cei care ar fi sosit mai târziu. „Lilli din Cluj, 5 august 1944″; „Spitzer Tici Oradea, 16 iulie 1944” şi alte, şi alte nume. Ne-am plimbat ore întregi prin faţa pereţilor, căutând cu inima strânsă indicii că ar fi trecut pe acolo şi oamenii dragi nouă. Din păcate eu nu am găsit niciunul, dar am auzit şi chiotele de bucurie ale colegelor mai norocoase. Dar şi bucuria lor era umbrită de nesiguranţă, pentru că între data mesajului scrijelit pe zid şi ziua venirii noastre, trecuse un timp suficient de lung în care se puteau întâmpla multe… Atunci ne-am apucat şi noi să lăsăm mesaje. Curând au apărut cioatele de creioane ascunse cu grijă şi au fost date din mână în mână.
În anii 1960 am pornit, cu soţul meu şi cei doi copii, pe urmele deportării mele. După Auschwitz-Birkenau am ajuns şi la Stutthof.
Stutthof Exponate din Muzeul lagarului
Nu mai era nici urmă din clădirea de cărămidă din faţa lagărului, iar în lagărul transformat în muzeu nu am găsit nicio referire la faptul că acolo, în afara deţinuţilor politici polonezi ar fi fost închişi şi evrei. Asta nu m-a surprins pentru că nici în muzeul municipal din Varşovia nu prea erau referiri la evreii varşovieni. De curând am primit o scrisoare de la Ţvi Golany. Mama lui fusese deţinută la Stutthoff, iar bunica şi mătuşa sa muriseră acolo. În august 2011 Ţvi Golany vizitase muzeul – reorganizat în 1983 – al algărului unde în vara lui 1944 erau 110.000 de deţinuţi, printre care 65.000 de evrei. Iată ce-mi scrie: „În filmul de 25 de minute proiectat vizitatorilor, cuvântul evreu apare o singură dată. În prospectul muzeului este amintit un monument închinat victimelor evreieşti, fără a fi indicată poziţia lui. L-am găsit departe de fostul lagăr, camuflat de vegetaţia neîngrijită…
Cele de mai sus mă determină să constat că dacă în condiţiile înfiorătoare din 1944, numeroşi deţinuţi încercau să facă imposibilul pentru a lua legătura cu cei dragi şi a-şi semnala trecerea pentru timpurile care aveau să vină, epoca prezentă ignoră sau denaturează trecutul.
Ma tem ca Omenirea nu a invatat nimic din pataniile trecutului. Ba, chiar am impresia ca azi aceste nimicnicii si absurditati s-ar face si mai nebuneste si mai criminal. E clar ca ritmul abrutizarii fiintei umane s-a intetit de atunci incoace.Imi plange inima si mi-e o rusine de dimensiuni cosmice de rusinea celor care au facut asa ceva (desi sper sa ii fi mancat viermii cei neadormiti) si de rusinea celor care si dupa atatia ani inca aproba si stau gata sa repete cele intamplate si chiar adaugand noi moduri de umilire a si de distrugere voita a Omului.
Pentru ca uneori incerc sa vad prezentul prin ocheanul trecutului vreau sa relatez o intamplare recenta. Rikard Wolff, un cunoscut actor si cantaret suedez, a aparut de curand la TV suedeza intr-un reportaj genealogic. Pentru ca o parte din familia lui a pierit la Auschwitz, echipa de filmare impreuna cu el au mers acolo pe urmele unor nume din familia sa.
Au ajuns la o functionara din ,,conducerea” actuala a lagarului (cum sa-i spun altfel?) – acum muzeu, care era de asteptat sa ii ajute cu informatiile necesare. Spre consternarea si dezgustul meu, aceasta a inceput direct cu niste ifose si acreala pronuntata, vizibila de la o posta, fata de bietul Wolff si suedezii care il insoteau. Am apucat doar sa gandesc gandul ca asa ceva nu se poate, pentru Dumnezeu! In urmatoarea clipa, reporterul facea cu amaraciune dar in acelasi timp impaciuitor, aceeasi remarca in suedeza cum ca Doamna ,,nu e prea draguta”; s-a transmis deci pe post.
Cum se poate sa mai vorbim de cinstirea trecutului cand ne batjocorim prezentul?
sunt foarte bucuros ca’ Terineni a scris o carte despre viata familiei Mozes, am avut posibilitatea s-a citesc despre membri a familiei nostre, despre persoane despre care nici nu stiam ca suntem relatei cu ei.