Sâmbătă și duminică au loc cele două semifinale ale Cupei Mondiale la rugby. În prima, Franța joacă cu Țara Galilor, iar în a doua, țara gazdă, Noua Zeelandă întâlnește Australia.
Așadar, pentru a șasea oară în șapte ediții (o singură excepție, 1995 când finala a fost Africa de Sud – Noua Zeelandă) emisfera nordică și cea sudică se vor întâlni în finală.
Unul dintre fenomenele care au luat o amploare din ce în ce mai mare este prezența în majoritatea echipelor naționale a jucătorilor născuți în alte țări sau care nu au nici măcar cetățenia țării în a cărei reprezentativă evoluează.
Mijlocașul la deschidere al echipei Australiei, Quade Cooper, e în aceste zile inamicul numărul unu pe stadioanele din Noua Zeelandă.
De fiecare dată când atinge balonul, numărul 10 al echipei în tricouri aurii este fluierat copios de spectatorii localnici.
Motivul, Quade Cooper, de origine maori neo-zeelandez, a emigrat cu familia la 15 ani în Australia și a ales să joace pentru rivalul numărul unu al echipei All Blacks.
În mod aparent ciudat, niciunul dintre ceilalți 37 de jucători născuți în Noua Zeelandă și care evoluează în alte opt echipe naționale, nu au fost huiduiți. Poate pentru că Australia este, așa cum spuneam, inamicul tradițional.
Samoa este cel mai mare importator de jucători, exact 15 jucători din 30 născuți în Noua Zeelandă, care alături de Australia și Africa de Sud este cel mai mare exportator de jucători.
Aceasta reprezintă o inversare a tendinței începută în anii ’80 când samoani, fijieni și tongani au alimentat echipele Noii Zeelande și Australiei.
Doar Argentina, România și Georgia nu au avut în lotul lor jucători născuți în alte țări.
Explicația acestui exod este simplă: un jucător poate alege să evolueze în echipa unei țări dacă a avut reședință în acea țară timp de cel puțin trei ani sau are rădăcini de familie până la nivel de bunici în acea țară. Din circa 600 de jucători care au evoluat la Cupa Mondială, 112 proveneau din altă țară decât din cea în cărei echipă evoluau.