Robert Antonin nu aruncă responsabilitatea eșecului asupra altora, dar nu suportă "demolatorii""
Echipa de rugby a României s-a întors acasă de la Cupa Mondială de rugby, cu trei săptămâni înainte de finalul competiției. Nu e o surpriză, nimeni nu se aștepta la o calificare în primele două locuri ale unei grupe din care mai făceau parte Anglia, Argentina, Scoția și Georgia. Dar, pentrun prima oară din 1995, “stejarii” pleacă de la Cupa Mondială, fără nicio victorie și fără niciun punct, pierzând toate meciurile, 24 – 34 cu Scoția, 8 – 43 cu Argentina, 3 – 67 cu Anglia și mai ales 9 – 25 cu Georgia, marcând doar trei eseuri dar mai ales practicând un joc foarte slab, mult mai slab decât la precedentele turnee finale ale Cupei Mondiale la rugby.
I-am solicitat un interviu în exclusivitate managerului echipei de rugby a României, francezul Robert Antonin, cu care am stat de vorbă și acum doi ani și jumătate, atunic când a fost ales în funcție actualul președinte al Federației Române de Rugby, Alin Petrache (Rugbyul românesc e pe marginea prăpastiei, http://www.acum.tv/articol/9539/)
Aș fi preferat să răspund întrebărilor dumneavoastră în alte condiții. Dar răspund acestor întrebări, impunându-mi ca linie de conduită aceea că “nu este vina altora.”, mi-a spus Robert Antonin în debutul interviului.
A șadar, l-am întrebat în debut care sunt cauzele și responsabilii slabelor rezultate obținute de echipa națională a României în Noua Zeelandă?
Echipa României nu este la nivelul primelor 15 echipe ale lumii. Singurele echipe care sunt de nivelul nostru ar trebui să-și pună următoarele întrebări: Japonia = 90000 de jucători licențiați! Namibia = 18000 de licențiați și veche particpantă la Cupa Curry din Africa de Sud, adesea cu bune rezultate. Rusia = 15000 de licențiați, o țară mare, unde de doi ani lucrează un staff în întregime compus din britanici – antrenori, manager și chiar un vice-președinte al federației, și unde sunt rezultatele lor? Aceleași ca noi, care avem 5000 de licențiați în România, dintre care trei sferturi sunt tineri sub 18 ani.
De ce echipa Georgiei progresează, iar cea a României regresează ?
Georgia a sporit de patru ori numărul licențiaților din momentul în care guvernul a decis că RUGBY va fi sportul numărul unu al țării. Georgia a ales de asemenea POLITICA (și nu dorința jucătorilor) de a-și trimite cei mai buni jucători în străinătate (este de drept că 95% dintre aceștia evoluează în Franța), în scopul practicării rugby-ului într-o competiție de ÎNALT NIVEL. Georgienii din “diaspora” restituie FĂRĂ REZERVE serviciile țării și federației de la care le-au primit, ceea ce este o motivare formidabilă pentru ei.
Puținii jucători români de valoare internațională – Tincu, Tonița, Petre – au toți peste 30 de ani. Cine-i va înlocui ?
Este adevărat că avem din ce în ce mai puțini jucători care evoluează în străinătate și mai ales în Franța. Printre cei care sunt acolo unii nici nu mai vor să vină la națională, deoarece interesele lor personale, sportive sau socio-economice îi obligă să respecte contracte sau să facă alegeri personale. Cei pe care i-ați citat și care vin trebuie respectați. Așa cum spuneți sunt la sfârșit de carieră dar…fără ei ce se va întâmpla ?
Da există jucători români care au atât potențial atletic și sportiv ca să-i înlocuiască… Dar în ce competiție ? Și cu ce antrenori ?
Pe acest subiect, unii antrenori “bătrâni ucenici vrăjitori” critică Academia de Rugby… Ei au urmat procesul de formare, dar se aranjează în așa fel ca să nu fie aplicată, pentru că în fapt, EI SUNT INCAPABILI să o aplice din cauza carențelor lor tehnice (ce știu ei altceva despre rugby-ul mondial decât experiența lor cotidiană, unii de mai bine de 30 de ani ?). Continuarea SISTEMULUI LOR le convine, deoarece nu doresc să aplice altele diferite
Cum pot ei uita că jucătorii sunt cu ei timp de 300 de zile pe an, în timp ce la echipa națională abia de petrec 60 de zile ?
E posibil ca antrenorii echipei naționale să inverseze această tendință ? E foarte dificil. Eram fericit că am inversat proporția față de Cupa Mondială din 2007, când aveam 20 de jucători în Franța și 10 în România. În Noua Zeelandă acum a fost exact invers : 10 evoluează în Franța și 20 în România.
Da, printre ei se află tinerii rugby-ului românesc de mâine, dacă li se poate oferi o competiție de nivel înalt… e oare posibil ?
De ce această incapitate funciară de a juca pe liniile dinapoi ?
Jocul liniilor dinapoi … Cred foarte sincer că trebuie să trecem prin centrele specializate de formare a jucătorilor pe liniile dinapoi, joc care cere din ce în ce mai multă forță atletică, în același timp cu tehnica individuală și inteligență tactică. Apărarea și și “dobândirea de informație” sunt elementele forte ale practicii jocului la nivel înalt… Jocuri pe intervale a devenit mai important decât circulația balonului… Acum se “oferă” mai multe baloane după contactul cu adversarul decât “înaintea apărării” .
… Iată încă o activitate pe care elevii Academiei o fac într-un număr de zile… dar doar de 6 x 4 zile pe an ! Și după aceea ?
Ce se poate face pentru salvarea situației disperate în care se află rugby-ul românesc ?
Dacă aș fi român, aș disperat și furios… Nu mai suport “demolatorii” care acuză fără să cunoască, care critică fără să facă propuneri și care dau dovadă de o invidie maladivă și chiar uneori de ură feroce. Au uitat că au avut echipa națională pe mâini… Ce-au făcut din ea… atunci când aveau și jucătorii la cluburi ? INCREDIBIL.
În concluzie, sunt totalmente INCAPABIL să răspund la această ultimă întrebare, pentru că sunt totalmente dezarmat în fața lor și mai ales în fața comportamentului lor. Am 71 de ani și voi încheia reamintindu-vă ce v-am spus în interviul precedent când mă refeream la PASIUNE și la DRAGOSTE. Nu am nevoie de nimic altceva.
În orice caz, vă felicit pentru interesul pe care-l purtați rugby-ului românesc.