De Rosh Hashana am primit un plic voluminos de la prietenul meu – de o vreme încoace, şi al cititorilor publicaţiei Acum – Mihai Eisikovits. Dat fiind că această sărbătoare evreiască este şi un moment de bilanţ, alături de felicitarea desenată cu mâna lui, mi-a expediat şi copiile corespondenţei cu Primăria din Gherla, privind ridicarea monumentului memorial dedicat evreilor gherleni decedaţi pe front în cele două războaie mondiale şi exterminaţi în lagărele naziste. Am înţeles că iniţiativa lui Mihai Eisikovits – susţinută cu generozitate şi determinare de evreii gherleni din America reuniţi în Asociaţia „Jewish Americans of Romanian Origin” din statul Maryland şi de cei israelieni din „Association of Gherla Jews” – a fost receptivitată favorabil de primarul din Gherla. Nădăjduiesc că monumentul va fi ridicat cât mai curând. Printre sutele de evrei gherleni pieriţi la Auschwitz s-au numărat şi părinţii lui Mihai Eisikovits, Dezideriu şi Rozalia deportaţi împreună cu sora lui, Hermina. Ea scăpat cu viaţă datorită unei întâlniri faste. Mie mi-a revenit sarcina să transcriu povestea – relatată de Mihai Eisikovits, scanată de un prieten de-a său şi trimisă prin mail – şi s-o public la rubrica Mărturii.
Întâlnirea cu tata, la Cazarma „Jidovilor” din Baia Mare
Mihai Eisikovits
În anii 1942 – 1943 tatăl meu fusese mobilizat la detaşamentul de muncă din cadrul armatei maghiare. În perioada aceea toţi cei trei bărbaţi ai familiei: tata, fratele meu şi cu mine, eram în detaşamente de muncă. Aşa s-a întâmplat că în iarna 1942 – 1943 tatăl meu a sosit la Cazarma „Jidovilor” din Baia Mare, unde se afla şi detaşamentul meu 10/4 şi am putut petrece câteva zile împreună. Noaptea dormeam în acelaşi pat de scânduri şi ne încurajam reciproc, sperând că vremurile grele vor trece în curând şi ne vom regăsi acasă, împreună cu mama şi sora mea. Apoi detaşamentul tatii a fost dirijat într-un loc necunoscut mie, iar noi am primit ordin să ne deplasăm în Ucraina Subcarpatică, unde am muncit greu şi periculos la construcţia drumurilor forestiere militare.
În 1943, toamna târziu, tata a fost lăsat la vatră de la detaşamentul de muncă, dar vremurile deveniseră şi mai crunte. În martie 1944, după ocuparea Ungariei de către trupele hitleriste, prigoana evreilor se înteţea de la o zi la alta. Evreii erau concediaţi, nu aveau dreptul să exercite nici meserii libere, li s-au confiscat aparatele de radio, au fost obligaţi să-şi predea valorile şi li se aplicau restricţii severe în ceea ce priveşte părăsirea domiciliului şi raţiile de mâncare. În final au fost închişi în ghetouri.
În aprilie 1944 părinţii şi sora mea au fost scoşi din casă şi duşi în ghetoul de la fabrica de cărămizi. Acolo au fost înghesuiţi evreii din Gherla şi împrejurimi, în număr de peste 1200, ducându-şi zilele în nişte condiţii de o promiscuitate greu de descris. Lipseau atât condiţiile elementare de igienă, cât şi alimentele. O mare parte dintre oameni nu au mai încăput sub şoproanele de uscat cărămizile şi erau obligaţi să doarmă sub cerul liber. Jandarmii supravegheau cu străşnicie ordinea şi disciplina în ghetou, evreii fiind în acelaşi timp supuşi unui interogatoriu dur, cu bătaie şi tortură, pentru a declara unde şi-au ascuns valorile. Mulţi dintre ei au murit în urma tratamentelor cumplite care nu aveau cum să dea „rezultate”, din moment ce valorile fuseseră confiscate de comisia care mergea în casele evreieşti sigilate după evacuarea locatarilor care nu avuseseră voie să ia cu ei decât o boccea cu câteva lucruride strictă necesitate.
În luna mai 1944 ghetoul a fost golit, toţi evreii fiind transportaţi la Cluj şi de acolo la Auschwitz.
Tata, mama şi sora mea Hermina au călătorit timp de trei zile, într-un vagon ticsit de oameni, suferind de foame şi de sete, lângă cadavrele celor care muriseră între timp. În final, vlăguiţi şi disperaţi, au fost descărcaţi pe rampa gării de la Auschwitz.
Viaţa surorii mele a fost salvată de un Om
Tatăl meu a fost despărţit de mama şi de sora mea. La prima selecţie efectuată de Mengele, sora mea – sfătuită de deţinutele mai vechi – a declarat că are 17 ani şi a reuşit să rămână alături de mama. După câteva săptămâni, în care a îndurat teama continuă, foamea şi mizeria din lagăr, sora mea s-a îmbolnăvit grav şi zăcea în baracă. Mama era foarte speriată şi tristă pentru că bănuia ce ar fi urmat la selecţie, dacă sora meai nu avea să se întremeze cât de curând. Totuşi, se stăpânea să nu-şi neliniştească şi mai mult fiica. Odată, nemaiputând răbda, a ieşit în faţa barăcii şi a izbucnit în hohote de plâns. Un deţinut care tocmai trecea pe acolo a încercat s-o îmbărbăteze, spunându-i că plânsul nu ajută la nimic şi întrebând-o care-i motivul supărării ei. Mama nu i-a răspuns, ci a continuat să plângă încetişor. Deţinutul şi-a văzut de drum, dar când a făcut cale întoarsă a văzut-o din nou pe mama şi între ei s-a derulat următorul dialog:
– De unde sunteţi?”.
Mama lui Mihai Eisikovits: Rozalia Eisikovits (n. Weiss), fotografie din 1919
– Din oraşul Gherla, din Transilvania
– Am şi eu o cunoştinţă la Gherla, îl cheamăl Eisikovits”
– Eisikovits e soţul meu !
– Doamnă, soţul Dumneavoastră nu avea o jachetă portocalie din piele întoarsă, cu mânecile şi spatele croşetate?
– Ba, da!
– Aflaţi că jacheta aceea i-am dăruit-o eu, când a fost o dată la Viena, cu un transport de animale. Eram medic veterinar, angajat la firma Schenkel. Unde-i soţul dumneavoastră?
– Nu ştiu, ne-au despărţit la sosirea în lagăr…
– Şi de ce plângeţi?
Austriacul, care lucra în brigada de întreţinere electrică a lagărului şi din acest motiv putea să circule liber, i-a spus că mai are de mers undeva, dar să-l aştepte puţin.. După scurt timp a revenit aducând în lădiţa cu scule: pâine, şuncă şi aspirină. Mama nu l-a mai văzut niciodată pe deţinutul austriac, dar cele aduse de el au fost suficiente s-o înzdrăvenească pe sora mea.
După o vreme mama, Rozalia Eisikovits, a slăbit mult. Era vlăguită şi nu mai avea putere să iasă la muncă. A căzut victimă primei selecţii. Înainte de a se urca în camionul care o ducea spre camera de gazare, i-a spus surorii mele: „Am sperat să te pot conduce sub hupa*, dar se vede că Dumnezeu a vrut altfel”. Sora mea s-a ataşat de nişte deţinute, tot din Gherla, şi a avut şansa să scape cu viaţă din lagărele morţii.
Tatăl meu, Dezideriu Eisikovits, a reuşit să supravieţuiască în condiţiile cumplite ale lagărului până în ultimele săptămâni dinainte de eliberare, când a fost luat într-un convoi. Avea 50 de ani şi nu a rezistat la marşul dur, în noroi şi zloată. După câteva zile de mers n-a mai putut ţine ritmul, s-a împleticit şi a căzut. SS-istul din escortă l-a executat cu un glonţ în ceafă. Coloana a plecat şi tata a rămas mort pe drum… Nu avea cum să mai afle că veterinarul din Viena, cel care-i dăruise jacheta portocalie, salvase la Auschwitz viaţa fiicei sale. Din păcate nu ştiu numele acelui Om.
Cele povestite le-am aflat de la sora mea şi alţi martori, în 1948 când am revenit după şapte ani de lagăre naziste şi prizonierat sovietic.
Mihai Eisikovits, Baia Mare, septembrie, 2011
* baldachinul sub care se oficiază nunta evreiască
Impresionant acest gest de omenie intr-un imperiu al mortii si distrugerii. Sa poti ramane OM in mijlocul acestor orori si sa-ti pui in pericol viata pentru a o salva pe a altuia !
Este extraordinar ca o asemenea intamplare nu s-a pierdut devenind pagina unei istorii nescrise inca.
Sa le fie memoria binecuvantata !
M-a emoţionat până la lacrimi! O felicit pe doamna Andrea Ghiţă că a contribuit la redarea acestui fragment, apropiindu-ne mai mult de înţelegerea acelei pagini de istorie. Astfel de întâmplări emoţionante, cu oameni reali, sunt, poate, una din cele mai bune metode pentru a sensibiliza pe oricine în privinţa dramei evreilor. Să rămâi OM, în acele vremuri, avea, într-adevăr o însemnătate greu de comparat!
Nu au fost putini cei care au fost ingroziti si chiar revoltati de cele ce se intamplau in lagarele de exterminare nazist.
Dar au fost putini acei Oameni care nu s-au marginit sa ramana revoltati ci au incercat sa-i ajute, sustina si chiar sa-i apere pe cei „aruncati” la pamant. Printre ei si medicul veterinar austriac care s-a hotarat s-o ajute pe sora domnului Mihai Eisikovits.
Cred ca daca ai umbla prin fisele lui Daniel Lowy „A KALVARIATOL A TRAGEDIAIG” ai avea poate ocazia sa mai gasesti printre supravietuitori si alti Ilona Lazarovici sau Hermina Eisikovits (tot Hermina o chema si pe sora mamei mele, cea care a fost gazata impreuna cu pruncul ei in ziua sosirii la Auschwitz), care au intalnit Oameni incercand sa-i ajute pe detinuti si sa le ofere o speranta de supravietuire.
Doamna Andrea Ghita: iti multumesc din suflet pentru tot ce faci pentru mine, pentru noi, pentru umanitate.
Andrea, felicitari pentru impresionantul articol. Multumiri atat tie, cat si domnului Mihai Eisikovits pentru povestirea acestei amintiri. Si multumiri celui care a fost OM in vremuri de neomenie. Am cunoscut si eu un originar din Gherla, supravietuitor al Holocaustului, regretatul Isac Iosef Kohn (Kohen), care dupa eliberare a reusit sa ajunga in Eretz Israel (Palestina), stabilindu-se la Ierusalim. A fost bibliotecar la Biblioteca Nationala si Universitara a Israelului, sef al sectiei de catalogare in limba ebraica. Era bun ebraist; am inteles ca, desi foarte tanar, a fost folosit in perioada lagarului pentru inregistrarea cartilor ebraice. Era – initial – elev de iesiva. In Israel, pe langa ca a lucrat ca bibliotecar, a fost cercetator in istorie si a publicat multe studii si carti de istorie a evreilor in Romania si Ungaria. Am fost apropiat de acest om, care m-a incurajat sa ma indrept spre domeniul cercetarii istoriei evreilor din Romania, bucuros ca cineva va continua ceea ce a inceput el. Din pacate, a decedat la o varsta la care putea produce inca. Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-i odihneasca pe evreii care si-au pierdut viata in timpul Holocaustului.
Multumirile se cuvin supravietuitorilor (sau descendentilor lor) printre care se numara atat dl. Mihai Eisikovits cat si dl. George Hida, care au avut increderea sa-mi impartaseasca amintirile si amintirile amintirilor.
Multumiri d-lui Eisikovits pentru initiativa de a construi un monument in Gherla. Speram ca primaria si sponsorii sa reuseasca sa demareze proiectul cat mai repede.
Andrea, felicitari pentru aceste articole legate de orasul meu natal.
Vreau sa transmit aceasta scrisoare sotului verisoarei mele care este originar din Gherla si a trecut tot acelasi parcurs in Auschwitz si a ramas in viata tot unui om care avea inima buna, poate este acelasi om.
Sper ca aceste istorii sa poata fi adunate intr-o carte. Apoi, poate ca cineva cu inima si bun-simt va putea face un film sau un serial de televiziune. Acestea vor contribui la stingerea ultimelor ecouri de ura si deruta ideologica ce inca mai exista; ma refer la acei care bagatelizeaza sau chiar neaga existenta si amploarea acestei drame. Este o parte extrem de dureroasa a istoriei romanesti si europene.
Stimata Doamna
Am fost foarte impresionata de acest articol.Sint prima verisoara alui Mihai Eisikovits si traiesc in Israel.Nu am nici o legatura cu Mihai de multi ani.Va rog daca aveti posibilitate sami dati numarul lui de telefon .
Va multumesc
Aliza Eisikovits Rajna