La sfârșitul săptămânii trecute, președintele Curții Constituționale a Republicii Moldova, Dumitru Pulbere, a făcut o declarație șocantă :
“Dacă după 28 septembrie, nu este emis un decret prin care Parlamentul actual este dizolvat, toate hotărârile care vor fi luate ulterior după 29, din punctul meu de vedere și din punct de vedere al Constituției, vor fi neconstituționale, ilegale”, a spus președintele Curții Constituționale într-un interviu la Publika TV.
Dumitru Pulbere avea evident în vedere faptul că precedentele alegeri parlamentare au avut loc la 28 noiembrie 2010 și că pentru convocarea unor alegeri repetate este nevoie de minimum două luni. Dar de ce ar trebui alegerile repetate în cazul eșecul alegerii de către Parlament a președintelui Republicii Moldova să se desfășoare la maximum un an de la precedentul scrutin? Probabil aceasta este interpretarea președintelui Curții Constituționale, care a decis pe 8 februarie și apoi pe 20 septembrie anul acesta că parlamentul nu poate reduce prin lege organică majoritatea de 3/5, adică 61 de deputați din totalul de 101 necesar alegerii președintelui țării. Dar colegul lui Dumitru Pulbere, judecătorul Alexandru Tănase, nu este de acord:
Eu vreau să fac o precizare: acest an de zile are cu totul altă raţiune şi cu totul alt sens decât a fost astăzi declarat de către preşedintele Curţii Constituţionale. Este vorba de acel an de zile, care se conţine norma constituţională în interiorul căruia nu poate fi dizolvat Parlamentul mai mult de o singură dată. Aici este problema – Parlamentul nu poate fi dizolvat până la expirarea acestui an, dar el poate fi dizolvat după această perioadă. Dar ca să survină dizolvarea, este necesar să fie declanşată procedura alegerii preşedintelui. La fel cum este necesar ca această procedură să eşueze”, a declarat Alexandru Tănase la Publika TV.
Parlamentul a eșuat până acum de trei ori în alegerea președintelui după aprilie 2009 și ca atare au fost organizate de două ori alegeri parlamentare repetate, pe 29 iulie 2009 și pe 28 septembrie 2010.
Partidul Comuniștilor (PCRM) care deține minoritatea de blocaj – 42 de voturi – a împiedicat alegerea președintelui de către coaliția de guvernare – Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), formată din Partidul Liberal Democrat (PLDM), condus de premierul Vladimir Filat, Partidul Democrat (PDM), condus de președintele Parlamentului și șef interimar al statului, Marian Lupu, și Partidul Liberal (PL), condus de Mihai Ghimpu.
Liderul PCRM și fost președinte al țării între 2001 și 2009, Vladimir Voronin, insistă asupra candidaturii Zinaidei Grecianîi, fost premier între 2008 și 2009. Candidatul AIE rămâne Marian Lupu, de unde blocajul total.
Ceea ce face ca Republica Moldova să nu aibă un șef de stat ales de aproape doi ani și jumătate, iar acest provizorat are implicații negative, mai ales asupra relațiilor internaționale ale țării și a încrederii investitorilor străini.
Joaca din casa de păpuși
Situația de blocaj datează în fond chiar de la schimbarea Constituției, în anul 2000, când o majoritate a parlamentarilor s-au răfuit cu preedintele de atunci, petru Lucinschi, și au înlocuit scrutinul direct de alegere a șefului statului cu cel indirect, de către parlament. În iarna acelui an, deputații au eșuat în tentativa de alegere a președintelui, iar la alegerile parlamentare anticipate din februarie 2001, PCRM a obținut o victorie covârșitoare – 71 de mandate din 2001.
Vladimir Voronin a fost ales atunci fără probleme de către Parlamentul dominat de PCRM, dar în 2005 Comuniștii n-au mai obținut decât 56 de mandate, iar Voronin a fost reales atunci cu voturile deputaților PD (partid condus pe atunci de Dumitru Diacov), PPCD, (condus de Iurie Roșca) și PSL (codus de Oleg Serebrian). Concesiile promise de PCRM nu s-au materializat și partidele de opoziție care l-au votat pe Voronin au plătit prețul la următoarele alegeri.
La 5 aprilie 2009, PCRM a obținut 60 de mandate, după un scrutin contestat vehement de opoziție și i-a lipsit un vot pentru alegerea Zinaidei Grecianîi (Voronin nu mai avea dreptul să candideze după două mandate în funcție). Parlamentul a fost dizolvat și în alegerile parlamentare repetate de la 28 iulie 2009 PCRM a pierdut majoritatea. AIE l-a ales pe Mihai Ghimpu președinte al Parlamentului și șef interimar al statului, alegerea lui Marian Lupu eșuând, iar după cel de-al doilea rând de alegeri repetate de la 28 noiembrie 2010, președinte interimar a devenit Marian Lupu, alegerea președinelui eșuând din nou.
A eșuat și referendumul din 5 septembrie 2010, prin care se propunea alegerea președintelui prin vot direct, datorită slabei participări la vot.
Între timp, disensiunile din AIE s-au accentuat, dar norocul alianței este prezența în continuare în fruntea PCRM a lui Vladimir Voronin, a cărui dată de expirare politică a trecut de mult. Insistența acestuia pe candidatura Zinaidei Grecianîi, premier în aprilie 2009 și ca atare compromisă datorită scrutinului dubios din 5 aprilie și a represiunilor demonstrațiilor de protest din 7 – 8 aprilie, dovedește că liderul PCRM este din ce în ce mai rupt de realitate.
Este probabil că la un nou scrutin repetat PCRM va cădea finalmente sub cele 41 de mandate care îi permit să blocheze alegerea președintelui. Întrebarea este : mai rezistă AIE ? Marian Lupu ține cu tot dinadinsul să fie ales președinte, iar premierul Filat cochetează tot timpul cu amenințarea voalată a unei cooperări cu PCRM.
A apărut și varianta unui președinte non-partizan în persoana Nataliei Gherman, ministru adjunct de externe și fiica primului președinte al Republicii Moldova, Morcea Snegur. Dar politicienii din Parlament, în mod covârșitor bărbați, nu par încântați de o asemenea variantă.
Și cum această joacă de-a alegerea președintelui continuă de mai bine de doi ani, Republica Moldova rămâne în continuare în stare de provizorat politic. Te și întrebi, care este miza așa de uriașă, când practica constituțională a arătat că funcția de președinte nu este una cu puteri executive, cel puțin în absența unei majorități favorabile președintelui.
Dar lipsa de maturitate a clasei politice din Republica Moldova, țară cu o populație cât jumătate din populația Londrei, este notorie. Din păcate, acești politicieni nu se pot vedea din afară, ca să-și dea seama cât sunt de ridicoli în joaca lor dintr-o țară care seamănă uneori cu o casă de păpuși.