Am vorbit zilele trecute cu un patron. Îl cheamă Marius şi pentru un patron e destul de tânăr, are cel mult 40 de ani. Deţine o firmă de construcţii, are vreo zece angajaţi şi face izolaţii la blocuri. Izolaţiile acestea din polistiren, care acoperă blocurile la exterior, tencuite şi zugrăvite în culori vii înviorează cât de cât atmosfera în oraşele României. E o modă acum cu izolatul blocurilor, a fost şi un program guvernamental pentru finanţarea parţială a acestor lucrări, dar banii s-au terminat şi asociaţiile de proprietari au preluat lucrările pe cont propriu. E un fel de concurs, cine nu-şi izolează blocul şi nu-l zugrăveşte e de ruşine. În ciuda crizei, oamenii scot banii din buzunar şi schimbă cenuşiul blocurilor cu zugrăveli în ocru galben, vernil, cărămiziu, chiar în oranj şi roşu. Desigur, nu toţi au bani, unii se împrumută, alţii nu izolează, numai zugrăvesc, dar, în ansamblu, fenomenul e pozitiv (zic eu), se mai mişcă ceva, se folosesc materiale, apartamentele devin mai confortabile, fiind izolate mai bine de frigul iernii. Scad şi cheltuilelile energetice.
Nu am vorbit cine ştie ce cu patronul, doar l-am întrebat despre cheltuieli, cam cât costă, cum se descurcă. Aşa şi-aşa.
Dar, nu despre problemele economico financiare privind izolaţia blocurilor vreau să vorbesc, ci despre faptul, remarcabil, după părerea mea, că tânărul patron lucrează cot la cot cu muncitorii. În fiecare dimineaţă este prezent la locul de muncă, îmbrăcat în salopetă, dă indicaţii, urcă pe schele, ridică materialele, tencuieşte cu mistria. La pauza de masă, mănâncă împreună cu muncitorii. Totul firesc, neostentativ, în echipă. Desigur e un fost maistru constructor, îşi cunoaşte meseria şi vrea să supravegheze îndeaproape lucrările şi, nu numai atât, pune mâna. Este bine, este rău? Depinde de atmosfera care se crează în echipă şi mie mi se pare că atmosfera este bună.
În urmă cu câteva luni am mai văzut ceva asemănător. La Teatrul de Vest din Reşiţa a venit o echipă de actori din Vârşeţ, un orăşel din Serbia. Directorul teatrului, Nicolae Dumitru Vlădulescu, care este un excelent bucătar amator, le-a gătit actorilor sârbi şi i-a servit personal la masă. A fost şi bucătar şi chelner. Desigur şi-a făcut datoria cu graţie, iar oaspeţii au fost peste măsură de încântaţi să fie serviţi chiar de către directorul gazdă, tras la şorţ alb şi cu bonetă de bucătar. La masă au fost şi câţiva actori reşiţeni, subordonaţi directorului, care au fost seviţi şi ei de către acesta. Efortul şefului a fost privit de către sârbi ca un lucru excepţional, dar rezultatele nu s-au lăsat aşteptate, atmosfera a fost una deosebit de caldă şi prietenoasă, deoarece reacţia celui servit cu solicitudine de către cineva aflat într-o poziţie ierarhică superioară are conotaţii mitice. Iată, eu sunt stăpânul şi sluga dumneavoastră.
Nu spun că astfel de situaţii sunt multe, dar, dacă ele există, consider că merită să fie remarcate. Îmi aduc aminte că, pentru prima oară am văzut aşa ceva, în Belgia, când am fost invitatul unui local select şi, împreună cu colegii mei, am fost servit de către patronul localului. Tuturor ni s-a părut ceva uimitor şi am povestit şi repovestit această întâmplare acasă, ca pe ceva excepţional. Atunci mi s-a şi schimbat oarecum imaginea despre ce înseamnă un patron, eu ştiind, de când eram tânăr utecist, că patronii sunt clasa exploatatoare, care suge sângele poporului. Domnilor, le spuneam, să ştiţi că nu toţi patronii sunt la fel.
Evident că nu toţi patronii sunt la fel. Sunt destul de mulţi care conduc o afacere de la distanţă, cu mai mult sau mai puţin succes, sunt patroni care se comportă ca nişte arendaşi severi sau chiar nemiloşi. Mai sunt şi patroni care se comportă ca nişte semizei, desprinşi de lumea celor care îşi vând forţa de muncă sau cunoştinţele, pe bani puţini sau mulţi. Dar, patronul maistru şi directorul bucătar mi-au câştigat respectul. Mi-au dovedit că se poate şi aşa. Chiar şi în România.