Într-o noapte s-au adunat norii peste Copșa Mică.
Mi-am pus pelerina, am ieșit în stradă.
Pe Aleodor l-am încuiat în dormitor.
În minte mi-a revenit o imagine veche
Din noaptea aceea când s-a spart reactorul,
Și negrul de fum s-a întins ca o boală de piele pe cer.
Stelele nu se mai vedeau, luna era stinsă.
Raiul avea fața murdară, nu se arăta.
Îi era rușine de noi?!.
Eram împreună, ne plimbam pe lângă calea ferată.
Unde altundeva să ne fi plimbat atunci?
Mama ta, mai cochetă decât tanti Sofica de la Anina,
Ți-a interzis să te-ntâlnești cu un „calic fără cravată”,
Ciocănar fără nicio perspectivă, cu ochii adânciți în orbite.
„Ce facultate dragă, ce facultate?
Ajunge ăsta inginer,.la…. Sfântul Așteaptă!”
Nu, acum nu era negru de fum.
Erau nori adevărați, de furtună.
Ochii iadului aruncau scântei peste munții de nori.
Tu nu mai erai, ca altădată, să ne ținem de mână.
Am rămas afară în ploaie.
Ca o pedeapsă târzie,
Un fulger a atins coșul de fum al fabricii de cositor.
În lumina lui albăstrie, mi s-a părut că văd o umbră la fereastră.
Fantoma ta?
Nu erai tu; nu aveai cum.
Era pisoiul Aleodor.