Monumentul de la Podu Iloaiei
Acum 70 de ani, autorităţile statului român, condus de Ion Antonescu, i-au adunat pe evreii din capitala Moldovei şi, pe unii dintre ei (peste 1.000) i-au înghesuit într-un tren de marfă, claie peste grămadă. În căldura sufocantă, lipsiţi de aer şi apă, de orice posibilităţi de confort, oamenii au fost plimbaţi de colo-colo. Cei vreo 20 de kilometri pe calea ferată au fost parcurşi în peste şase ore. Rezultatul? 1.200 de cadavre, majoritatea anonime, descărcate şi aruncate la groapa comună, pe coasta unui deal. S-a întîmplat la Podu Iloaiei.
În acest moment sînt la Iaşi, invitat de Institutul “Elie Wiesel”. Tocmai ne-am întors de la Podu Iloaiei, unde s-a organizat un impresionant ceremonial de comemorare a evreilor ucişi în trenul groazei. Discursuri civile şi religioase în ebraică, intervenţii bine cumpănite ale autorităţilor (prefectul judeţului, primarul oraşului), fanfara militară, luări de cuvînt ale unor supravieţuitori şi coroane oficiale de flori (de la Preşedinţie, Guvern, Muzeul Holocaustului din Washington etc.). În asistenţă, cîţiva ambasadori, distinşi prin ţinuta sobră, impecabilă, numeroase persoane în vîrstă, venite tocmai din Israel, televiziuni, presă scrisă.
Cînd a intrat maşina blindată a ambasadorului american, nou-nouţă şi sclipitoare, cu drapelul pe capotă, împreună cu celelalte limuzine ale demnitarilor, printre barăcile dărăpănate, pe uliţa prăfuită, hîrbuită, a periferiei, în drum spre groapa comună evreiască, au ieşit în maieu şi şlapi bieţii localnici mărunţi, tuciurii şi nespălaţi, în faţa ogrăzii şi s-au frecat la ochi. Parcă era o întîlnire de gradul trei, între un OZN şi un car cu boi.
În decorul S.F. al unei asemenea juxtapuneri inedite, România învaţă să-şi cunoască şi să-şi regrete trecutul, pentru a nu-l mai repeta în viitor.