Premiera spectacolului „Casa de pe graniţă”, de Slawomir Mrožek a avut loc duminică, 29 mai, la Reşiţa, în prezentarea actorilor de la Teatrul de Vest din localitate.
Piesa lui Mrožek descrie o situaţie imposibilă, însă cu adânci rădăcini în realitate, care ne aruncă din absurdul cotidian, într-o tragedie absurdă. Se întâmplă că o „Conferinţă internaţională” stabileşte graniţa prin mijlocul unei case, despărţind dormitorul de baie şi, culmea absurdului, castronul cu găluşte, de farfuriile de pe masă. Astfel viaţa banală, desigur liniştită, a unei familii, cu bunici, părinţi, copii, devine un coşmar din care victimele nu pot scăpa, deşi, evident, autorităţile fac această împărţire „spre binele” oamenilor şi din raţiuni de politică internaţională.
Regizorul Valeriu Andriuţă, sosit la Reşiţa, din Irlanda, unde a colaborat mai mulţi ani cu trupe de teatru din Europa şi Japonia, potenţează trama piesei rezolvând în mod original unele sugestii ale dramaturgului polonez. Astfel, pentru a sublinia apariţia intempestivă a diplomaţilor, care dezbat trasarea graniţiei, aduce din tavan un televizor, pe care apare un elicopter mic şi periculos, care face un zgomot asurzitor. De altfel, întreaga acţiune a piesei se desfăşoară în jurul mesei din sufragerie şi în jurul acestui televizor, care este mijloc de manipulare şi de supraveghere a membrilor familiei. Intruşii, însărcinaţi cu stabilirea graniţei, cu paza hotarelor din casă, vameşii, două femei în uniformă, aduse parcă din lagărele de concentrare, care numără până şi găluştele consumate la masă, creează un spaţiu tensionat, halucinant, în care membri familiei îşi pierd rostul. Şi tot ceea ce părea începutul unui joc absurd, pe alocuri amuzant, se termină tragic.
Constantin Bery, în rolul capului de familie, al celui care încearcă să-şi protejeze familia, dar încearcă să înţeleagă şi „raţiunile superioare”, de stat, care dictează această situţie absurdă, face un rol remarcabil, creionând un personaj dramatic, credibil, măcinat de dileme, bulversat de noile reguli care guvernează casa. La un moment dat, încearcă să protesteze, să explice unui diplomat că: „Totuşi, soacra mea a murit!”, dar diplomatul îi explică faptul că împuşcarea soacrei a fost un incident de natură istorică: „A fost un incident, un accident, dar şi un precedent. Soacra dumneavostră trebuia să ştie că nu poate merge la dulap fără paşaport. Dulapul face parte din zona A! Înţelegeţi?” Şi, tot aşa, incidentele şi accidentele se înmulţesc, ducând spre un final tragic. E un „joc” absurd în această piesă, însă un joc care ne face să ne regăsim în multe situaţii cotidiene, în care acceptăm reguli absurde, numai pentru că anumiţi oficiali ne conving că istoria este mai importantă decât omul.
Un rol aparte face şi Florin Ruicu, în travesti, interpretând rolul soţiei, dar fără să încerce să păcălească publicul, folosindu-şi vocea, naturală, gravă, însă, paradoxal, stârnind doar la prima apariţie amuzamentul publicului, urmând ca, apoi, să inventeze un personaj dramatic, sensibil, credibil. O apariţie spectaculoasă este şi cea a căpitanului (Sorin Fruntelată), care are postul său de pază şi observaţie sub masa din sufragerie. Pare omenos şi prietenos, când intră în discuţie cu Tatăl (Bery, care scapă o lingură sub masă, dar devine dur şi neiertător, când raţiunile militare îl obligă. Atmosfera este completată cu o muzică bine aleasă, alternând imnuri patriotice, unele naziste, cu fragmente din discursurile lui Hitler, trimiţându-ne în absurdul perioadei dinaintea celui de-al doilea război mondial, când mulţi oameni, simpli sau oficiali, credeau că se joacă un joc politic, lipsit de pericole. Şi atunci, atmosfera părea doar „puţin absurdă”, dar, s-a văzut la ce s-a ajuns.
Scenografia este semnată de către bucureşteanul Ionel Stoicescu, iar din distribuţie fac parte: Constantin Bery, Florin Ruicu, Dan Mirea, Camelia Ghinea, Eugen Drăghin, Ana-Maria Cizler, Sorin Fruntelată, Marius Tudor, Florin Ibraşi, Miruna Grangure şi Adina Panait. Fiecare actor se aşază bine în rol, reuşind să creeze o galerie remarcabilă de personaje.
Publicul a aplaudat cu generozitate un spectacol de excepţie, încărcat de simboluri. Următoarea reprezentaţie va avea loc duminică, 5 iunie, la ora 19, în sala Palatului Cultural din Reşiţa, iar în data de 7 iunie, spectacolul va fi jucat pe scena Teatrului Naţional „Sterija” din Vârşeţ, Republica Serbia.
Am citit un articol foooarte asemanator, aproape identic, semnat de acelasi autor in ziarul electronic Argument de Caras-Severin, din 30 mai 2011
Cum Andrea, dar e vorba de un eveniment de importanță capitală, petrecut într-o urbe de renume (județean)…
Ca regula generala, ACUM doreste sa se mentioneze daca anumite articole, postate de autorii insisi (editorii care preiau articole cunosc regula), apar simultan, vor aparea sau au aparut in alte publicatii. Deci, Matei, pe viitor te rog sa tii cont de asta.
Personal mi-a placut articolul si ma bucur ca nu doar in Capitala au loc evenimente culturale care merita sa se scrie despre ele. „Vina” de a reflecta un eveniment de importanta judeteana in detrimentul altor evenimente mai centrale nu este a autorului, este a non-autorilor care nu impartasesc evenimente pe care ei le considera remarcabile, din locurile unde se afla 🙂
OK, articolul l-am scris imediat în seara de după spectacol (duminică, 29 mai) şi l-am postat pe ACUM, deoarece am considerat că merită şi, dincolo de punerea remarcabilă în scenă (după părerea mea), „Casa de pe graniţă” are şi un mesaj general uman, valabil pentru orice urbe, mai mult sau mai puţin renumită, cătun sau casă izolată prin munţi. De la piesa „Mausoleul”, în regia lui Alexander Hausvater, pusă în scenă tot la Reşiţa, în 2007, dar jucată şi la Bucureşti şi pe mai multe scene din ţară, nu am mai văzut un spectacol atât de impresionant. Nu în sensul de grandios, ci în ideea că ieşi din sală năucit, revoltat, impresionat. Valeriu Andriuţă este un basarabean, care a făcut actoria la Tbilisi şi regia la Bucureşti, şi îşi ia munca în serios. A lucrat cu trupe de teatru mari, şi cu trupe mici, de la Bucureşti, Sfântu Gheorghe, Reşiţa, până în Japonia şi Irlanda, ceea ce se poate cuprinde sub termenul general: „a cunoscut consacrarea internaţională”. Ca un „amănunt” din biografia lui Andriuţă, menţionez că a fost militar în termen în perioada invaziei sovietice în Afganistan, a fost trimis pe frontul din Afganistan, dar, din discuţiile cu el, am înţeles că preferă să nu vorbească despre asta. Poate că, deocamdată preferă să NU. Să mai spun că şi viaţa lui Andriuţă e un film (sau scenariu dramatic)? Nu mai insist, ca să nu fiu acuzat că spun o banalitate.
Revenind la articol; într-adevăr, a doua zi, luni dimineaţa, l-am trimis, sub formă simplificată, la Argument de Caraş-Severin, care este un cotidian online, de ştiri, la care colaborez permanent. Oricum, cei de la Argument îmi spun mereu: „Matei, articole scurte, concentrate şi mai lasă ştirile culturale. Vrem mai mult social şi politic”, ceea ce este, cred, valabil la cam toate cotidianele de ştiri. Aşa că, numai la ACUM, puteam să dezvolt subiectul ceva mai mult. Lucru pentru care vă mulţumesc şi trăiesc cu speranţa că mulţumirea e reciprocă.
Nu cred că e o vină prea mare, dar voi ţine cont de observaţii.
Recunosc, am scris o prostie. În ecoul anterior, nu e vorba despre „Mausoleul”. Piesa regizată de Alexander Hausvater, după scenariul dramaturgului canadian, Colleen Wagner, se numeşte: „Monumentul”. Scuze.