Arizona – veri fierbinţi cu nopţi răcoroase, mângâiate de briză, şi dimineţi însorite, cu cer senin şi lumină limpede şi clară… În una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul din hotelurile din centrul oraşului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am rămas să îl aştept la recepţie, să îşi facă apariţia. În timp ce răsfoiam nerăbdător, nişte pliante puse la dispoziţie de cei de la recepţie, atenţia mi-a fost abătută de o conversaţie între un domn şi o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă. Păreau de-ai casei, aşa că m-am apropiat de ei, cu gândul să le cer câteva informaţii. Foarte amabil, bărbatul a început să-mi prezinte facilităţile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atenţie. Mike, aşa îl chema, vorbea cu accent. Când l-am întrebat de unde este, îmi răspunde: “Din România”. “Ce mică e lumea”, îmi spun şi, din acel moment, nea Mitică – aşa cum m-a rugat să-l numesc – şi cu mine, am devenit prieteni. Am fi vrut să mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma să dureze destul de mult. Am stabilit, însă, să ne întâlnim la lunch, ceea ce s-a şi întâmplat după vreo două ore.
Lunch cu nea Mitică
La ora prânzului, am sosit punctual, la locul de întâlnire. Mike era deja acolo. Ne aşezăm la o masă şi comandăm. Din vorbă în vorbă, ajungem la vremurile de demult. Observasem încă de la început că-i place să vorbească, dar mai puţin despre sine, şi că preferă să aducă în discuţie oameni, locuri şi evenimente din alte vremuri. Încerc să aflu, totuşi, câte ceva şi despre el şi descopăr că după ce locuise ani buni în Canda, se decisese să vină în SUA. El şi soţia sunt patronii hotelului şi au doi copii: pe Nicolae şi Sandra. Pe Nicolae îl şi întâlnisem de altfel, la recepţie, unde îmi spusese că vorbeşte “puţin” româna. Nicolae e pictor şi avusesem ocazia să admir în holul hotelului câteva tablouri făcute de el. Sandra este căsătorită cu un francez şi locuieşte de peste 25 de ani în Franţa.
“Satul meu, grădină dulce”
Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de sufletul lui nea Mitică, decât satul în care văzuse lumina zilei? Îi era dor de locul unde se născuse şi crescuse. Lui nea Mitică îi place mult să recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pătruns şi mi-au rămas în inimă pentru tot restul vieţii:
“Satul meu, grădină dulce,
Din tine nu m-aş mai duce,
De mirosul florilor,
De dragul feciorilor,
De mirosul la o floare,
De dragul la şezătoare”.
“Grădina dulce” în care venise pe lume Dumitru Sinu se află la poalele muntelui, la 6 kilometri de Avrig, în Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natală, ci şi de alte locuri din apropierea Sebeşului de Sus, a căror frumuseţe mioritică nea Mitică nu a putut-o uita nici până acum – Avrig, Talmaciu, Racoviţa. Cu toată frumuseţea plaiurilor natale, amintirile lui Dumitru Sinu sunt întunecate de tristeţe. “La noi în sat au fost trei nenorociri…”, îmi spune el.
“Ce-i omul…”
Mai întâi, îşi aminteşte bărbatul, s-a stins nenea Dumitru a lui Mateiaş (Dumitru Stănilă). Tetea Dumitru era un vecin. Plecase să facă bani în America şi s-a întors de acolo, bolnav. Cu banii aduşi şi-a cumpărat pământuri şi acareturi, dar averea i s-a rispit curând pe doctori şi pe leacuri. “Ce-i omul…” au susurat, ani de-a rândul, ca un izvor nesecat, bătrânele din sat. Au rămas după el, să îl plângă, soţia şi trei copii – Mitică, Ion şi Nicolae. Unul dintre băieţi a ajuns secretar general la Facultatea de Medicină din Cluj, iar fata, Lucia Stănilă, a devenit profesor universitar în aceeaşi urbe. Ea a recuperat, în spirit şi în duh, averea irosită a bunicului.
Povestea familiei lui nea Mitică
Din negura vemurilor, o altă amintire dureroasă prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitică era de 3 ani, sora sa, Ana – de şase luni, Iosif – de 6 ani, Nicoale – de 8 şi Ion – de 11 ani. N-a mai trecut mult şi micuţa Ana a plecat să îşi întâlnească mama în ceruri. Din distanţa timpului, Nea Mitică evaluează cu amar disimulat, astăzi, cele demult petrecute: “Napoleon spunea: «Moare o persoană – o tragedie. Mor 100 – o statistică»”. Cu un tată mai mult plecat la lucru, copiii au rămas în grija bunicilor. Şi ei au poveşti speciale. Bunicul din partea mamei, Ion Stănilă, a căzut prizonier la ruşi. Acolo a învăţat să facă ţiglă şi cărămidă. După aceea, şi-a construit el însuşi propria fabrică de ţiglă şi cărămidă. Bunicul era un om frumos, înalt, însă foarte dur. “Mila te ucide” – spunea el. Adesea, venea după bani la tatăl lui nea Mitică… Copiii îi spuneau “comunistu’”, iar alţii – “nebunu’ ţiglarul”, dar nu pentru că era prost – mai degrabă, era chiar un fel de filosof, în sat. În schimb, bunica din partea mamei era o femeie cu suflet ales. Nea Mitică şi fraţii săi îi treceau zilnic pragul, iar ea îi ţinea în poală şi le dădea de mâncare. Bunica era ca o sfântă.
Bunicului după tată, un om blajin, Dumitru îi spunea nenea Niculiţă. Acesta îl lua în braţe şi îi cânta. Nenea Niculiţă a stat lângă patul de moarte al mamei lui nea Mitică, nora sa, şi a văzut-o cât s-a zbătut înainte să-şi dea sufletul. Nu vroia să moară! Atunci, bunicul a scris în Ceaslovul său: “Dă, Doamne, la toţi şi la toate / Cinci minute de linişte înainte de moarte”. “Mama e totul”, spune nea Mitică. “Dacă îţi moare mama, orice şi oricâte ţi se vor întâmpla în viaţă, nu le mai simţi. Ce altceva ar putea să ţi se întâmple mai rău de atât?” – gândeşte el.
“O frumoasă floare vine”
Însă răul nu întreabă pe cineva atunci când vine. A treia nenorocire pe care nea Mitică n-o poate uita s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria şi Ion). Maria a trecut în lumea drepţilor tânără, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoză. La înmormântarea ei a fost şi nea Mitică, noul meu prieten, care îşi mai aminteşte şi acum versurile-bocet compuse şi cântate atunci de băieţii şi fetele din sat. (Când murea cineva din sat, se obişnuia ca fetele şi băieţii să îi cânte, mortului, viaţa, în versuri):
“Veniţi, feciori, de la foc / Căci am fost toţi la un loc
Şi voi, fetelor, veniţi / La nunta mea de priviţi.
Mă mărit tânără floare / Cu moartea cea răpitoare
Bucură-te, cimitire / Că o frumoasă floare vine,
Dar nu vine să înflorească, / Ci vine să putrezească.
“Bucuria-i mică, omule, căci copilul s-a născut orb!”
După câteva luni, lui Ion Vulc îi moare şi soţia, iar apoi, la scurtă vreme, băiatul, Ion. Mai rămăsese doar Ana, din cei trei copii. Ana îşi pune pirostriile cu Gheorghe Bobanga, dar nu are parte de fericire. La o vânătoare de mistreţi, acesta trece în lumea drepţilor, într-un accident, împuşcat fiind, din greşeală, de un coleg. Ana era, atunci, însărcinată. Când îi naşte fiica, bătrânul Vulc se duce să o vadă la spital, bucuros că are un urmaş care-i va duce mai departe numele. Aici, doctorul îl întâmpină cu veşti rele: “Bucuria-i mică, omule, căci copilul s-a născut orb!”, îi spune el proaspătului bunic. Nepotul lui Ion Vulc a învăţat, totuşi, o brumă de carte (ştie să scrie în alfabetul braille şi să cânte la acordeon).
Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastră de azi. Timpul parcă stătuse în loc, şi eu nu mă mai săturam ascultându-l pe Nea Mitică vorbind despre cele de demult. O lume frumoasă şi patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia prin spusele lui. O lume care îmi amintea, totuşi, şi mie ceva, îmi amintea de basmele copilăriei, cu al lor “a fost odată ca niciodată”.