ACUM.TV

Ştiam de la pelerinajul trecut că cine vrea să trăiască o minune pe muntele Athos trebuie să se rupă de grupul de pelerini, să iasă în afara mânăstirii şi să meargă pe poteci înguste, poate chiar spre vârful Athon. Are şansa să se întâlnească cu pustnici plini de har şi chiar să îi iasă în cale sfinţi. Circulă legende pe munte că Maica Domnului se arată vie celor care rătăcesc cărarea şi îi îndrumă pe drumul cel bun nu doar spre mânăstire, ci şi spre mântuire. Aflasem demult de pustnicii nevăzuţi ai muntelui şi ştiam că părintele Iulian, duhovnicul de la Prodromu, ieşea adesea serile din schit să se întâlnească cu unii dintre ei. Mulţi călugări l-au văzut în depărtare vorbind, dar nu ca şi cum s-ar fi rugat sau ar fi vorbit cu sine, ci ca şi când cineva era lângă el – sfătuindu-l blând, cu voce aşezată. Dar lângă el nu se vedea nimeni, iar când călugării se apropiau de el discuţiile încetau rapid. Părintele Iulian este cunoscut ca unul din marii văzători în duh ai muntelui Athos, capabil să vadă în oameni durerile şi păcatele şi să dea un sfat cumpătat.

L-am văzut dincolo de chilia lui Isaia stând pe o piatră şi mişcând mâinile ca şi cum ar fi dat binecuvântarea cuiva, apoi îmbrăţişându-se cu acel cineva nevăzut. Când a plecat spre Prodromu, după ce a trecut de bazinul de apă i-am spus lui Octavian:

– Hai după pustnicul acela nevăzut. Poate nouă ni se va arăta când o să vadă că îl căutăm.

– N-o să ni se arate, prietene. El e nevăzut pentru noi, nu pentru părintele Iulian şi nevăzut o să rămână. Se înserează, hai înapoi la schit că se închid porţile şi va trebui să ne găsim culcuş pe la colibe.

Am insistat atât de mult încât l-am convins să mergem în adâncul muntelui. Octavian era un interlocutor plăcut – îl cunoscusem cu câteva ore înainte, chiar la sosirea pe Athos. Rătăcisem drumul de la Prodromu la peştera sfântului Atanasie, un drum de maximum 10 minute şi am ajuns cu grupul de prieteni la chilia călugărului Nectarie. Acolo am dat de el şi miraţi am fost să vedem ce săritor era şi dornic să ne ajute. Ne-a dus mai înainte la pustnicul grec Vlasie Aghioritul, un călugăr cu mare har care a scris o carte ”Pustnicii nevăzuţi ai Athosului”, care a fost tradusă în mai multe limbi, printre care şi în română, la Editura Panaghia în anul 2010, cu binecuvântarea Episcopului Galaction al Alexandriei şi Teleormanului. Apoi a mers cu noi la peştera unde s-a nevoit sfântul care a întemeiat viaţa monahală pe Athos şi ne-a condus înapoi la Prodromu, povestindu-ne despre multe lucruri neştiute ale muntelui. Era un bun cunoscător al zonei şi din când în când îmi arăta diverse locuri în care au stat sfinţi cunoscuţi.

În timp ce mergeam spre Kafsokalivia, în zona Kato Hairi, încercând să dăm de chilia pustnicului nevăzut cu care discutase părintele Iulian, l-am întrebat pe Octavian câteva lucruri despre el: când a ajuns pe Athos, ce-a făcut înainte, cu ce s-a ocupat. Nu s-a codit şi mi-a spus pe scurt viaţa lui: mama îl părăsise pe tatăl lui când era mic şi s-a recăsătorit cu altcineva, cu care a mai făcut 4 copii. Dar tatăl adoptiv nu l-a agreat de la început, iar el şi-a găsit refugiul în biserică. Stătea la slujbe mereu, iar temele şi le făcea în curtea bisericii. Când a terminat liceul a intrat novice la mânăstirea Cernica. Nu se considera vrednic să fie tuns în monahism şi timp îndelungat a slujit la bucătărie şi la treburile interne ale mânăstirii. Într-un târziu stareţul i-a spus să se pregătească pentru ritualul tunderii. Cu două zile înaintea evenimentului, după liturghie, o fată pe care o mai văzuse de câteva ori la slujbe, a venit să stea de vorbă cu el. I-a spus că l-a urmărit de multă vreme şi că vrea să se mărite cu el, că are casă, un servici bun şi nu vrea decât să stea lângă un om cu credinţă în Dumnezeu. L-a convins să renunţe să se călugărească şi să se însoare cu ea. La scurt timp după nuntă, ea a constatat că Octavian nu ştia să facă nimic în afara treburilor casnice – nu rezista prea mult la un servici, nu-i plăcea să lucreze cu calculatorul şi nu se adapta grupului ei de prieteni. Îi părăsea repede şi se ducea în biserică, iar acasă stătea ore în şir de vorbă cu sfinţii din icoane. Au apărut firesc certurile şi relaţia s-a răcit. Văzând că nu îl poate integra în lumea ei, l-a părăsit şi a plecat în Marea Britanie, iar el a venit la Athos. Nu s-a călugărit aşteptând mai întâi pronunţarea divorţului, dar vreme de şapte ani a slujit diverşi călugări şi pustnici fără nici un ban, fără vreo altă recompensă decât bucuria traiului alături de nişte sfinţi în viaţă. Îşi făcuse o colibă de trei metri pătraţi şi întreţinea o grădină din care hrănea şapte pustnici. Făcea în fiecare dimineaţă o oală mare de mâncare pe care o împărţea în nouă porţii egale: una pentru el, alta pentru călugărul lângă care stătea şi câte una pentru cei şapte pustnici. Îşi punea sufertaşele în rucsac şi începea urcuşul la chiliile lor. Le făcea curăţenie în colibe, le făcea diverse servicii, îi spăla când aveau nevoie de ajutor, le aducea diverse plante tămăduitoare când se îmbolnăveau şi stătea deseori cu ei de vorbă. Cel mai tânăr avea 73 ani, iar cel mai vârstnic împlinise 98 ani. Când unul murea, îl înmormânta lângă coliba lui şi îşi găsea alt pustnic de care să aibă grijă, în aşa fel încât avea mereu grijă de şapte sihaştri.

Mergeam agale pe potecă ascultându-l. Când am trecut de locul numit de el Perdiki o mireasmă plăcută s-a făcut simţită în jurul nostru. L-am întrebat de la ce vine mirosul.

– Sunt moaştele unui sfânt prin apropiere. A murit neîngropat şi trupul lui emană mirosul ăsta de mir.

– Hai să-l căutăm – i-am propus el.

– Pustnicii nu vor să fie deranjaţi în timpul vieţii şi vor să moară neştiuţi de nimeni. Poate-i bine să-l lăsăm aşa cum a vrut el – încerca Octavian să mă facă să renunţ la ideea mea.

– Dacă a trimis mirosul ăsta spre noi, poate că vrea să ne spună ceva – am insistat eu. Hai să-l găsim.

Am început să ne învârtim prin zonă, încercând să ne dăm seama de unde venea mirosul. Prietenul meu a găsit locul, în spatele unor tufe – era o intrare îngustă săpată într-o stâncă. În fundul ei, pe o scândură veche de lemn se afla întins trupul unui pustnic bătrân ce părea mort demult. Era îmbrăcat subţire, cu o rasă veche şi decolorată, semn că trecuse la Domnul în perioada verii. Pielea i se vedea neputrezită. Nu-mi plăcea să privesc prea mult trupul unui mort, aşa că mi-am aruncat privirea în lături. Lângă el era o icoană a Maicii Domnului cu candelă, iar pe o piatră ce servise probabil drept masă, era o Biblie veche, în limba greacă. M-am uitat la ea – fusese tipărită în 1839 de Mitropolia din Tessaloniki. Octavian a aprins candela şi a început să sărute picioarele şi mâinile pustnicului mort.

– Ajută-mă să-l îngropăm la intrarea în peşteră – mi-a zis el.

– Nu vrei mai bine să-l ducem la Prodromu? – l-am întrebat eu. Dacă nu i-a putrezit corpul de mai bine de 150 ani, poate e un sfânt ce merită să fie venerat. Îl luăm în România, căci bisericile noastre nu au prea multe moaşte sfinte.

În acel moment o voce s-a auzit venind din dreptul pustnicului:

– O viaţă întragă am fugit de lume ca să mă smeresc în locul ăsta şi tu vrei să mă faci cunoscut lumii? Îngroapă-mă şi nu mai spune nimănui de mine. Apoi ia caietul şi du-te.

Înspăimântat de vocea auzită am dat să fug, dar Octavian m-a reţinut. Am ieşit afară să săpăm o groapă, cu lopata şi săpăliga găsite în peşteră. Am săpat un timp îndelungat fără să vorbim. Noaptea se lăsase, iar mie mi se făcuse pielea ca de găină. Îmi spuneam că din cauza frigului sau a coioţilor care lătrau prin apropiere, dar ştiam înlăuntrul fiinţei mele că vocea auzită mi-a îngheţat sângele din vene. Era clar că nu era o nălucirea a minţii mele. Uitându-mă atent la Octavian, am văzut că săpa cu calm, cu umilinţă şi smerenie, dar nu cu teamă, aşa că m-am liniştit. Era probabil obişnuit să-i vorbească moaştele sfinţilor. Când l-am ridicat pe pustnic de pe scândură să-l punem în groapă, am rămas surprins să văd cât era de uşor – nu cântărea mai mult de 20 kilograme. Prietenul meu i-a făcut o slujbă lungă, apoi ne-am aşezat pe scândura lui să ne odihnim.

– Unde e caietul de care ne-a spus? – am întrebat într-un târziu. L-am găsit repede lângă un vas cu apă. Era scris în greacă şi nu înţelegeam nimic. Citeşte-mi ce scrie – l-am rugat ştiind că el cunoaşte bine limba.

– E greu descifrabil. Sunt profeţiile lui, din câte îmi dau seama. A fost un pustnic înainte-văzător. Scrie despre două războaie mari şi despre războiul final, despre lupta Satanei împotriva dreptei credinţe, despre slăbiciunea popoarelor din zonă. Îl citim mâine. Hai spre casă – mi-a spus el.

– Eu plec dimineaţă spre Vatopedu cu grupul de prieteni cu care am venit. Citeşte-l şi spune-mi despre ce scrie. Nu degeaba ne-a zis de caietul ăsta. Tradu-l şi trimite-mi-l şi mie prin poştă – l-am rugat.

Când a început să se ridice noaptea, am pornit înapoi la Prodromu. Am ajuns odată cu microbuzul care venise să ne ducă în nordul peninsulei. Prietenii erau neliniştiţi că nu am dormit în schit şi nu ştiau unde sunt. Mi se închideau ochii de somn, dar n-am dormit toată ziua gândindu-mă la cele întâmplate. Ca să încerc să înţeleg mai multe, am început să citesc cartea monahului grec Vlasie Aghioritul ”Pustnicii nevăzuţi ai Athosului”. Văzând că scrie ceva despre sihaştrii din România, am început să citesc direct despre ei. La pagina 150 mi-a atras atenţia profeţia pustnicului N. de pe muntele Giumalău, făcută în toamna anului 2001 fratelui I.: ”Peste două săptămâni o să fie un eveniment important într-o ţară îndepărtată. Ai să fii în Iaşi, să nu te sperii…[1] Roagă-te lui Dumnezeu să nu te prindă anul 2011 în oraş, pentru că va fi mare vărsare de sânge.” Mirat, fratele I. l-a întrebat pe un alt pustnic înainte-văzător dacă va fi ceva special în România în anul 2011: ”O să fie mare măcel în oraşe[2]. O să fie mai rău decât ţi-a spus părintele pustnic N. – i-a zis pustnicul Zosima care avea atunci 122 ani. Roagă-te să te păzească Dumnezeu, că este greu de scăpat de ce o să fie. Fratele I. a insistat să afle mai mult: Ce o să fie, revoltă, război sau cutremur? Zosima i-a răspuns: O să trăieşti şi o să vezi. Să te rogi lui Dumnezeu neîncetat.”

Dac-aş fi citit altă dată aceste profeţii ale pustnicilor din Neamţ, aş fi spus că sunt simple plăsmuiri ale imaginaţiei lor. Dar vocea schimnicului grec recent îngropat îmi răsuna puternic în minte şi mi-am dat seama că el profeţise cele două războaie mondiale cu multe zeci de ani înaintea producerii lor. Dacă ne-a zis de caiet probabil că a scris şi ceva care urmează să se întâmple. L-am sunat pe Octavian să-mi spună dacă a auzit ceva de profeţiile despre anul 2011. Mi-a spus că mulţi călugări şi pustnici vorbesc de răul care urmează să se întâmple în acest an în România, dar nici unul nu vrea să spună mai exact ce se va întâmpla. L-am rugat să înceapă curând traducerea caietului, căci suntem în anul cu pricina şi poate aflăm mai multe amănunte. M-a liniştit spunându-mi că se apucă de citit după slujba de seară. Dacă o să fie ceva interesant o să mă sune şi dacă vreau pot să înregistrez traducerea făcută la telefon.

În toate zilele cât am mers prin Athos la diverse mânăstiri şi chilii i-am întrebat pe călugării şi pustnicii întâlniţi dacă ştiu ceva despre profeţiile unora privind anul 2011 în România şi despre mult discutatul eveniment planetar din 2012. Unii se speriau numai la auzul întrebării, îşi făceau cruce şi plecau. Alţii îmi spuneau că sunt părinţi cu har pe munte care ştiu ce se va întâmpla, dar se tem să vorbească datorită duşmanilor nevăzuţi. Fratele Vasile de la Pantokrator mi-a explicat că diavolii nu pot citi gândurile, dar îşi pot da seama de ele după gesturile şi comportamentele oamenilor, aşa că părinţii cu harul înainte-vederii îşi ascund gândurile având un comportament ciudat, unii mimând chiar nebunia. Cei care ştiu ce va urma nu vorbesc despre aceste lucruri cu oricine şi oricând, alegându-i cu atenţie pe cei cărora le dezvăluie taina şi pregătind un timp îndelungat locul dezvăluirilor.

Întors în Bucureşti şi prinzându-mă în lucrurile cotidiene, întâmplările de pe Athos au început să se aşeze altfel în mintea mea. Profeţiile pustnicilor şi-au pierdut din importanţă, asociindu-le cu previziunile mincinoase ale guvernanţilor despre ieşirea din criză, cu profeţiile lui Vadim Tudor despre câştigarea alegerilor de către el sau cu sondajele falsificate ale socialiştilor. În schimb, descoperirea pustnicului mort mă făcea să mă cred un ales al sorţii. Auzindu-i pe unii că nu sunt vrednici să le vorbească sfinţii, începusem să cred despre mine că sunt cineva, că sfinţii au citit acolo în ceruri cărţile şi cercetările mele şi au hotărât să-mi vorbească pentru că sunt un mare om de ştiinţă şi mare scriitor. Egoul meu începuse să crească la cote neobişnuite, iar aerele de superioritate pe care mi le dădeam mă transformaseră într-un arogant şi tupeist obraznic. Vreme de o săptămână am trăit într-o stare de beatitudine din care nu au reuşit să mă scoată nici rudele şi cei apropiaţi.

Dar starea asta s-a spulberat brusc în noaptea de 1 spre 2 mai, când Octavian m-a sunat să-mi spună că în acea noapte a început prăpădul. Neînţelegând prea multe din textele schimnicului grec, căci erau scrise în parabole şi într-un limbaj neobişnuit şi atemporal, s-a dus duminică seara la mormântul lui. A început să-l roage să-i spună mai clar ce a vrut să zică în acele texte. Într-un târziu o voce asemănătoare cu cea care ne vorbise data trecută i-a spus că în acele momente are loc asasinarea celui mai mare terorist al lumii. Acest fapt va genera o cascadă de evenimente sângeroase pentru omenire, iar primele se vor produce în România, ţara în care trăiesc cei care au trădat ascunzătoarea lui.

– Prăpădul care urmează e de nedescris, prietene – mi-a spus Octavian la telefon. Vin imediat în România.

Am deschis televizorul şi am văzut transmisia în direct de la Washington prin care preşedintele SUA Barack Obama anunţa moartea lui Osama bin Laden. Era într-adevăr un eveniment important, dar încă nu-mi venea să cred că va avea consecinţe majore în România.

A doua zi Octavian a ajuns în ţară. M-am întâlnit cu el la primele ore ale dimineţii. Era beat mort şi mirosea a alcool de la depărtare. Arăta deplorabil. Îmi provoca o silă şi un dezgust mai mare decât îmi provoacă un beţiv oarecare, căci nu-mi puteam imagina că un om al bisericii poate decade atât de mult.

– Dacă nu m-aş fi îmbătat n-aş fi avut curajul să vin. Trebuie să încerc să opresc prăpădul, dar lasă-mă să dorm câteva ore.

L-am cazat la un hostel din apropiere, căci nu puteam să ţin în casa mea un beţiv atât de jalnic. Imaginea lui mi-a schimbat brusc părerile despre cei din muntele Athos. ”Cât de meschină e lumea aia – mă gândeam cu tristeţe – dacă oamenii ei ajung să se îmbete mai crunt decât cei de-aici. Au fugit de lume să se ocupe de cele sfinte, dar se dedau la acelaşi năravuri lumeşti, căzând mai jos din lipsă de antrenament.”

A doua zi m-am întâlnit cu el. Era treaz, spălat, dar înspăimântat.

– Discutând cu sfântul nostru necunoscut, am înţeles că există o mică şansă să opresc dezastrul care stă să vină peste ţară, dar că nu prea pot scăpa viu din această încercare. L-am întrebat ce să fac. ”Du-te – mi-a spus el – şi o să ajungi curând lângă mine, sau rămâi aici şi o să ajungi tot curând dincolo.” Aşa că am înţeles că trebuie să vin în ţară. M-am dus mai întâi la Vatopedu de unde am sustras brâul Maicii Domnului. Este cea mai importantă relicvă a creştinătăţii de pe Athos şi sper să mă apere în acţiunile pe care trebuie să le întreprind.

Şi-a dat jos cămaşa şi mi l-a arătat. Îl avea în jurul gâtului ca un fular. Era pentru prima oară când îl vedeam în întregime, nu în caseta în care era ţinut. Se vedea că este vechi şi că o bucată din el fusese ruptă demult. Octavian îşi lipea chipul de el cu mare respect.

– Nu sunt un hoţ, iar adevăraţii pustnici şi călugări ştiau că îl voi lua şi n-au făcut nimic să mă oprească. Tăcerea lor am luat-o ca o binecuvântare. Dacă se va întâmpla ceva cu mine, te rog să iei brâul şi să-l duci părintelui Daniel la Vatopedu.

– Ce se va întâmpla, mai exact, în România? – l-am întrebat curios.

– Vor fi detonate câteva bombe în marile oraşe. Asta va declanşa un haos de mari proporţii în toată ţara, iar autorităţile panicate vor trage în mulţimea dezlănţuită. Va fi un măcel cum n-au văzut românii până acum.

– Şi cum îl poţi opri tu?

– Îi ştiu pe terorişti. Sfântul nostru neştiut mi-a arătat chipurile lor. Sper să-i opresc pe toţi la timp. Stând de vorbă cu sfântul, l-am rugat să renunţe la orgolii şi să se lase deranjat, să-l scot din mormânt şi să-l iau cu mine. L-am dezgropat, l-am spălat şi l-am îmbrăcat în straie noi. E aşa de mic încât a încăput într-o cutie de contrabas. Şi l-am luat cu mine să-mi călăuzească paşii.

A deschis cutia contrabasului şi mi l-a arătat. Privindu-l acum, la lumina naturală, nu mi s-a mai părut ca o mumie stafidită, aşa cum văzusem la British Museum mumiile egiptene şi cum mi se păruse în prima seară când l-am văzut, ci ca un bătrân liniştit. Avea pielea caldă şi ţinea acum ochii deschişi, dând impresia că ne priveşte cu atenţie de dincolo. Emana un miros dumnezeiesc de plăcut, iar părul pieptănat şi hainele aranjate îi dădeau un aer de sanctitate. L-am sărutat cu smerenie şi l-am rugat în şoaptă:

– Sfinte, ai grijă de Octavian şi de noi toţi!

Privindu-l din depărtare cum căra cutia contrabasului de mâner, l-am comparat imediat cu Antonio Banderas din filmul Desperado, numai că unul ţinea în cutie arme şi altul ţinea un sfânt. Văzându-l însă cu câtă grijă şi umilinţă pornea la luptă cu duşmanii necunoscuţi, am avut imediat revelaţia că sfântul neştiut era el, Octavian. Nu era doar personajul pe care orice scriitor îl aşteaptă o viaţă pentru a scrie povestea poveştilor, ci omul care, cu slăbiciunile şi fricile lui omeneşti, pornea pe drumul propriei sale sacrificări şi beatificări.

4 mai 2011

---

[1] Este vorba despre atacul terorist din 11 septembrie 2001 asupra celor două blocuri turn gemene din New York care, după cum spunea preşedintele Bush, au schimbat soarta lumii (în mai rău pentru creştinii ortodocşi)

[2] Monahul Vlasie Aghioritul crede că e ”canonul românilor pentru cele peste 25 milioane de avorturi şi alte mari păcate. Criza economică, foamea, pierderea a sute de mii de locuri de muncă, neplata integrală a salariilor, a pensiilor, a medicamentelor compensate, pierderea a sute de mii de case si a multor maşini achiziţionate în leasing, fără a li se restitui banii plătiţi; patimile şi păcatele vor scoate milioane de români în stradă, având loc acest mare măcel în România.”

Acest articol a fost publicat duminică, 15 mai 2011 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.