ACUM.TV

Soldaţi americani la poarta lagărului Buchenwald, aprilie 1945

Buchenwald înseamnă făget, dar numele s-a desprins de mult de imaginea idilică a crângului răcoros al plimbărilor de duminică, în care foşnetul frunzelor se îmbină cu ciripitul păsărilor. Pădurea Făget, de la marginea Clujului, era un loc de drumeţii îndrăgit în tinereţea tatălui meu, din perioada antebelică, dar şi mult mai târziu, la anii de pensie, când se plimba cu mama în zilele de duminică.

Tata nu purta niciodată cămăşi cu mânecă scurtă, pentru a nu-i stânjeni pe cei din jur cu stigmatul numărului de pe antebraţ, pentru a nu-şi exhiba suferinţa ce i-a pecetluit existenţa. Vorbea rar de lunile de coşmar ale deportării sale, când convieţuirea cu foamea, frigul, durerea, umilinţa şi moartea devenise un mod de viaţă. Νumărul de pe braţ i-a fost tatuat  la Auschwitz, unde i-au fost ucişi părinţii şi a fost despărţit de fratele său de 15 ani, ca apoi în plină iarnă să fie îmbarcat într-un transport către o destinaţie necunoscută. După şapte zile de drum pe platforma unui vagon de marfă –  având drept merinde o jumătate de pâine şi drept acoperământ peste zeghea subţire de deţinut, ο fâşie de pătură roasă, smulsă curând de o rafală de vânt – a ajuns la destinaţie: Buchenwald. Povestind despre Buchenwald, lagărul unde şi-a reîntâlnit fratele în vârstă de doar 15 ani, tata revenea mereu asupra solidarităţii dintre deţinuţi, disciplinei, organizării şi grijii faţă de cei din jur, atmosferei care le-a dat putere să reziste condiţiilor inumane de detenţie, să-şi ocrotească tinerii şi să pregătească eliberarea lagărului în 11 aprilie 1945. La venirea americanilor, lagărul de la Buchenwald era deja liber.

În fiecare an, la 11 aprilie, foştii deţinuţi clujeni de la Buchenwald se întâlneau la o petrecere pentru a sărbători eliberarea din lagăr. Ţin minte „întâlnirile celor de la Buchenwald”, din anii copilăriei mele, când  mama şi tata se îmbrăcau elegant, stăteau până seara târziu, iar a doua zi îmi povesteau cu cine s-au întâlnit, despre ce s-a discutat, ce noutăţi au apărut în viaţa unuia sau altuia dintre fraţii de lagăr. Pentru mine, persoanele prezente la aceste întâlniri, deveniseră adevărate personaje cu aură eroică, ca de pildă profesorul Hillel Kohn,  luptător în brigăzile spaniole şi apoi în maquis, condamnat la moarte, care ajungând la Buchenwald a fost salvat de mişcarea subterană, prin schimbarea identităţii.

Mai târziu am ţinut să particip şi eu şi să ascult povestirile despre lagăr. Nu erau programate ci se depănau spontan, pornind de la un obiect sau o întâmplare oarecare şi se continuau printr-o incursiune în existenţa de häftilng, omniprezentă în conştiinţa fiecăruia.

Timpul a trecut şi, inevitabil, rândurile supravieţuitorilor s-au rărit. Tot mai mulţi au trecut pragul nefiinţei, asemenea tatălui meu, deşi eram încredinţată că aceşti oameni care au înfruntat atâtea şi au supravieţuit, sunt imuni la moarte…

La Cluj mai trăiesc doar patru supravieţuitori ai lagărului de la Buchenwald, care s-au numărat şi printre fondatorii Asociaţiei Memento Buchenwald înfiinţată în 1991, cu scopul de a păstra memoria lagărelor naziste şi de a lupta împotriva antisemitismului, negaţionismului, a oricărui tip de discriminare. Buletinul Memento apare sporadic, măcar o dată pe an, prin grija filozofului şi profesorului universitar Nicolae Kallós, preşedintele asociaţiei. Revista este distribuită bibliotecilor din mai multe ţări, şcolilor şi universităţilor. De câţiva ani Vasile Nussbaum, „cel mai tânăr” dintre foştii deţinuţi supravieţuitori, ia parte la festivităţile de la 11 aprilie, organizate la Buchenwald. Anul trecut ne-a povestit cu satisfacţie că la aceste reuniuni participă şi tineri germani dornici să cunoască supravieţuitorii şi poveştile lor de viaţă. Sunt întâlniri de anvergură la care vin şi copiii sau nepoţii häftlingilor de odinioară.

În ultimii ani, aici la Cluj, întâlnirea celor de la Buchenwald are loc telefonic. Mă străduiesc să fiu cea dintâi care telefonează unchiului meu, László Székely,  şi -i spune „La mulţi ani!”, dar adesea el se dovedeşte mai rapid decât mine şi mă sună la prima oră, cu aceeaşi urare. Apoi vorbesc la telefon cu Nicolae Kallós, Imre Rózsa şi vărul mamei, Rudy Karpelesz din Târgu Mureş, adresându-le acelaşi „La mulţi ani!”,  pentru că 11 Aprilie 1945 a fost cea de a doua zi de naştere a tatălui meu şi a fraţilor săi de lagăr.

Acest articol a fost publicat duminică, 10 aprilie 2011 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.