Care este rolul disciplinelor umanistice în societate? Poate exista societatea omenească fără aceste discipline? Care este gândirea omului modern asupra lor şi a rolului lor social? Mi-am pus aceste întrebări de multe ori, căutând un răspuns pe care nu reuşeam totdeauna să-l găsesc. Faptul că guvernul israelian a decis să acorde 100 de milioane de şekeli (circa 25-30 milioane dolari) în acest domeniu universităţilor m-a făcut să-mi pun aceste întrebări din nou, pentru a nu ştiu câta oară. Bineînţeles, fiind convins că acest domeniu este important şi că ar trebui să fie tratat altfel în societatea contemporană.
Gândire şi practică
Mi-am amintit recent o dispută care a avut loc în România, acum circa doi ani. Dispută care are loc uneori şi în Israel, ca şi în alte ţări ale lumii şi care ascunde un aspect trist: dispreţul unei părţi a societăţii practiciste faţă de intelectuali. Afirmaţia de acum circa doi ani, din România, era: „Noi muncim, nu gândim”. Cu alte cuvinte, ce ne interesează cartea, literatura, arta, filozofia? Principalul este să lucrăm, să producem, să vindem, să câştigăm. Programarea muncii? Nu este treaba noastră. Chiar ne vom animaliza? Nu ştiu. Dar ce importanţă are? Doar putem trăi şi fără Biblie sau fără literatură latină şi greacă. Cine are nevoie să ştie cine era Shakespeare, sau cine era Goethe, sau Voltaire, Tolstoi, Cervantes? Imi aduc aminte că un elev de liceu, întrebat odată dacă citeşte literatură clasică, a răspuns că nu, că doar nu este pensionar. Cultură? Nu mai este la modă. Putem să ne transformăm în maşini omeneşti, care funcţionează, lucrează, dar nu trebuie să şi gândească. Mai mult. Odată am cunoscut un inginer, om simpatic şi prietenos, dar care obişnuia să râdă de „umanişti”. Vorbind despre arheologi, spunea că lumea este comică: inginerul este util societăţii, construieşte o casă, la fel şi muncitorul, deşi nu face decât să execute planul stabilit de arhitect şi de inginer – dar arheologul ce face? Nimic, scoate mortul din groapă…
Situaţia reală
În întreaga lume, numărul studenţilor care învaţă discipline umanistice a scăzut treptat. În generaţiile mai vechi, numărul lor era relativ mare. Ulterior a apărut practicismul, într-atât încât dacă un tânăr se arăta interesat în acest domeniu, era ironizat. În unele familii apăruse chiar ideea că „a face o facultate umană” înseamnă că respectivul este un element slab, incapabil, care nu este în stare să devină inginer. Mai bine să urmeze o şcoală tehnică decât să urmeze o facultate umană. Dacă, bineînţeles, nu este în stare să urmeze o facultate „cu profil tehnic” (expresie din limbajul de lemn din România comunistă) sau – astăzi – să intre în afaceri. Astăzi este imortant să facă afaceri, indiferent cu ce, sau dac vrea să înveţe, să-şi construiască o carieră, să-şi facă o profesie, are posibiltatea să înveţe electronică, computere, economie şi comerţ, drept, sau eventual medicină. Dacă vrea neapărat domeniul umanistic, să înveţe jurnalistica, cinematografia, prezentarea de programe în domeniul televiziunii. Totul practic. Pentrucă altfel, ce o să poată face cu istoria, literatura, filozofia? Să fie un biet profesoraş de care vor râde elevii, pentru că nici ei nu vor să înveţe asemenea domenii, să-şi piardă timpul. Ba chiar se adăuga (şi se adaugă şi în prezent) că elevii respectă pe profesorii de matematică şi fizică, de computere şi de sport, nu pe profesorii de istorie, de literatură sau de studii biblice ori religie, de care îşi bat joc şi pe care caută să-i enerveze în bătaie de joc. Pe vremuri era numit „belfer” în derâdere, denumire care are forme asemănătoare şi astăzi. Respect pentru profesiunea altuia? Nu există în asemenea situaţie. Mai mult, un licenţiat într-un domeniu umanistic este privit ca un om de nimic, ba chiar i se spune că trebuie să-şi schimbe profesia, să devină eventual meseriaş sau „economist”, respectiv funcţionar mărunt de bancă, sau un funcţionar mărunt la un birou. Să nu aibă pretenţii, pentru că el este un om inutil societăţii – şi de ce trebuie ca statul sau societatea să investească în el? El nu poate face nici măcar o „partidă” în căsătorie. De reuşit în domeniu? Trebuie să înţeleagă că dacă nu are relaţii şi bani nu poate face nimic…Îmi amintesc de o glumă în limba ebraică, glumă care circulă în Israel, greu traductibilă din cauza unui joc de cuvinte care nu poate fi redat în altă limbă în mod complet identic. În limba ebraică, „ştiinţe umaniste” inseamnă „madaey haruach”, respectiv ştiinţele spiritului. Dar cuvântul „ruach”, spirit, înseamnă şi vânt, precum şi…zgomot: „laasot ruach” înseamnă a face zgomot. Urmează „comentariul”, poanta: Ce se poate face cu „madaey haruach”? Răspunsul este: cu „madaey haruach” se poate face „ruach”. Deci nimic altceva decât zgomot…Îmi aduc aminte de filmul italian „Învăţătorul din Vigevano”. Bietul învăţător, intelectual, era ironizat de rude, prieteni, cunoscuţi, ba chiar şi de părinţii elevilor în faţa copiilor lor, elevii lui, deoarece nu câştiga atât cât câştigau ei. În afară de el, toţi erau cizmari, pantofari. Dar câştigau bine, nu ca un biet om de carte, care s-a încurcat cu prăpădita aia de carte…
Din aceste motive, numărul studenţilor la ştiinţe umanistice a scăzut în întreaga lume. Lucru care a început să îngrijoreze chiar şi o parte a oamenilor politici.
Investiţii pot ajuta?
Răspunsul la această întrebare este pozitiv. Dar…condiţionat. Investiţiile pot ajuta, este evident acest lucru, dar este insuficient. A acorda fonduri departamentelor de ştiinţe umanistice ale universităţilor este important, dar insuficient. Ceea ce este important este şi de a schimba mentalitatea societăţii faţă de licenţiaţii în domeniile umanistice şi de a crea posibilitatea ca aceştia să poată lucra în domeniile pe care le-au studiat, în care s-au pregătit. Fără aceasta, înseamnă doar a ajuta profesorilor universitari şi puţinilor oameni apropiaţi lor să-şi extindă cercetările şi activitatea catedrelor lor. Dacă fondurile primite vor servi acordării de burse unor cercetători tineri sau mai puţin tineri, acesta este un lucru important, dar totuşi insuficient. Numărul bursierilor este bineinteles limitat. Dacă pe această cale vor fi create noi posturi universitare sau de cercetare în domeniile ştiinţelor umanistice, va fi o soluţie pentru un număr (relativ mic) de oameni. Întrebarea va fi, dacă va creşte şi numărul studenţilor, care să justifice această dezvoltare. Precum şi, care va fi modul de organizare. Să ne amintim că în ultimii ani au fost închise departamente universitare de ştiinţe umanistice sau unele departamente au fost reunite din motive economice, iar unele cursuri au trecut la departamente diferite. Mă refer la situaţia din Israel, dar care poate fi valabilă şi în alte ţări. Interesant un lucru. După ce s-a anunţat acordarea de fonduri departamentelor de ştiinţe umanistice ale universităţilor israeliene de către guvernul israelian, o studentă a fost intervievată la postul de radio „Kol Israel”. Studenta respectivă învaţă studii asupra Orientului Mijlociu, accentul fiind pus de ea asupra analizei politice contemporane şi jurnalisticii specializate. Domeniu necesar şi căutat în Israel din motive politice şi de securitate. Bineînţeles, studenta respectivă, aflată deja la sfârşitul studiilor şi activă în viaţa publică, era bucuroasă. Dar a apărut o întrebare: ce pot face absolvenţii nu numai ai acestui domeniu, ci şi ai altor domenii în domuniul umanistic. Răspunsurile ei, ca şi ale altora, inclusiv al unui profesor universitar, au fost: vor putea lucra în cercetare (nimeni nu a spus însă câţi dintre ei vor avea acest noroc), în învăţământ, sau în serviciul de stat şi în serviciul public. Deci, acelaşi lucru ca şi înainte. Au fost chiar şi referinţe asupra domeniului: cei din domeniile studiului Orientului Mijlociu (deci un domeniu relativ apropiat de ştiinţele sociale şi politice), al jurnalisticii, cinematografiei, televiziunii vor fi cei avantajaţi în continuare, deoarece aceste domenii sunt căutate pe piaţă, fie şi în mod relativ. Dar ce va fi cu ceilalţi (întrebare pe care mi-o pun în mod personal, fară să o fi auzit la radio)? De exemplu, un licenţiat în studii clasice, care nu are posibilitatea sau norocul de a pătrunde în cercetare sau în predare academică în domeniu? Sau un licenţiat în istorie universală, sau în studii iudaice, sau în literatură, sau în lingvistică? Mi se va putea răspunde că reuşesc cei mai buni. Dar pe ce cale se poate decide în mod corect cine este cel mai bun? Şi pe ce bază? Majoritatea vor trebui fie să devină profesori secundari (dacă domeniile lor sunt predate în şcoli), fie să-şi schimbe profesiunile, după investiţii de cel puţin trei (dacă nu cinci-şase) ani de studiu, să devină funcţionari publici, sau să intre în afaceri, sau să lucreze în domenii complet diferite, descalificându-se. Ce putem face, acestea sunt necesităţile pieţei: ce este nevoie şi ce nu este nevoie. Mentalitatea socială nu poate fi schimbată în acest caz. Şi nici soarta absolvenţilor de ştiinţe umanistice, ceea ce nu poate schimba nici situaţia reală a departamentelor ocupate cu aceste domenii în universităţi.
Soluţie?
Nu ştiu dacă există o soluţie reală, potrivită pentru întreaga lume. Domeniile umanistice trebuie încurajate de guverne, de instituţii publice şi de instituţii private. Nu este suficient a se acorda fonduri câtorva departamente universitare, ci de a crea posibilitatea tuturor licenţiaţilor interesaţi de a lucra în domeniile lor, şi de a determina o schimbare a gândirii oamenilor asupra ştiinţelor umanistice şi a celor pregătiţi în aceste domenii.
Se schimba lumea, se schimba modul in care intelegem verbul: a produce… mergem catre nanotehnologie, mergem catre tehnologii cuantice si inginerie genetica… mergem catre domenii in care cunoastera se abstractizeaza, se „densifica” iar pericolul unei greseli de abordare devine din ce in ce mai mare, cu consecinte globale… Fara o dimensiune etica, fara constienta nevoii de aparare a speciei umane in ansamblul ei este greu de spus ca se poate vorbi de o dezvoltare sustenabila, de o „calitate a vietii” acceptabila (chiar si in zone dezvoltate).
Se schimba structura, obiectivele si scara de valori! Trecem de la o societate industriala, bazata pe imitatie, productie materiala, pe tangibil la o societate a „cunoasterii” (cu toate dificultatile si lipsurile din definirea ei) in care inovativitatea, creativitatea devin hotaratoare… deci, altfel spus OMUL – ca sursa „inteligenta” si nu doar „mijloc de productie” = RESURSA (HR)…
In societatea industriala, obiectivul major al educatiei era formarea unei „piese de schimb” pentru sistemul economic… Formam (forjam) un Inginer „proaspat” pentru a inlocui un alt inginer „uzat”… Curricula nu facea decat sa „trunchieze” si sa formeze o jumatate de OM … caci inca din clasa IX se facea o optiune majora: UMAN sau REAL (?!?)… Obiectivul major era „productivitatea” formarii de meseriasi…si nu de Oameni ce evident pot avea una sau mai multe meseri… Mici roboti ce se multumeau sa reproduca continuu o procedura, si care nu se intrebau: de ce fac ceea ce fac? …la ce foloseste ceea ce fac?… unde duce viata pe care o duc?
Societatea moderna a accelerat intr-atat incat viata curge „turbulent” …altfel spus neliniar si putin predictiv. Asta impune sensibilitati noi, capacitati noi de adaptare continua, de co-evolutie cu dinamica impusa de globalizare…proprietati ce trebuiesc formate prin sisteme de educatie noi, integrate, cu programe inter si trans disciplinare. Este o provocare pentru toti cei care se considera profesori. Ma bucura subiectul dar ma intristeaza numarul mult prea mic de oameni dornici sa se implice coerent in actiunea de a initia schimbarea de mentalitate (caci despre asta vorbim… de la Homo faber …la Homo Universalis …chiar daca pare utopic).
Problema cred ca este mai profunda. Este modul in care impartim pe discipline Realitatea! Sunt peste 8000 de discipline ce au „nume”, sunt generate de programe educationale oficiale… Un specialist va fi sa zicem expert in una si novice in 7999… este greu deci de asamblat un colectiv cand in fond comunicarea este asa de dificila. Fiecare disciplina are vocabularul propriu, are „pretentia” unei pozitii intr-o ierarhie de meserii… Ansamblul ce da Armonie si nu eficienta unei societati nu se poate inca construi, caci de multe ori lumea nici nu stie ca exista si o alta perspectiva, o alta abilitate, o alta disponibilitate… Este o fragmentare initiala a abordarii Realitatii, a carei consecinte se vad acum si din care decurg – cred eu – marile probleme sugerate mai sus.
Sunt extrem de implicat in constientizarea in tara a acestei nevoi de „umanizare” a educatiei (in special a celei tehnice, economice si politice) – http://www.terranexus.ro si http://www.complexity.ro si asi fi foarte incantat de o colaborare pe aceasta tema.
Stimate Domnule Profesor Florin Munteanu,
Multumesc pentru interesantul Dumneavoastra ecou. Inteleg ca Dumneavoastra sunteti directorul Centrului de Studii Complexe si ati pus problema educatiei in perioada globalizarii in numeroase cazuri. Dintr-un interviu al Dumneavoastra am inteles ca ati pus problema raportului intre international si superficial, ca si a problemei inteligentei romanilor – cheie la Portile Europei.
As indrazni sa adaug un element. Multe universitati din Statele Unite ale Americii obliga studentii de la primul titlu academic (BA) sa participe la cursuri in domenii diferite de cel pe care il studiaza. De exemplu, un student la discipline stiintifice este obligat sa urmeze si un curs sau doua in domeniul disciplinelor umanistice. Bineinteles, la alegere, dar alegeerea este facuta dintr-o anumita lista de cursuri stabilita de conducerea universitatii. Iar un student la discipline umanistice este obligat sa ia si unul sau doua cursuri in domeniul stiintelor pure, de exemplu matematica, fizica, astronomie, etc. Desigur, acest lucru nu rezolva complet problema educatiei, dar influenteaza in directia educatiei generale. Problema este atat a formarii de buni specialisti, cat si a unor oameni de formatie intelectuala generala. Tehnologie, dar secondata de etica si de estetica. Simpla tehnologie mecanicista este insuficienta tocmai in conditiile globalizarii contemporane. Pe langa faptul ca omul trebuie sa aiba si un rol social, bazat pe morala, civilizatie, orientare civica. Pentru a nu ramane, asa cum ati afirmat Dumneavoastra, la nivelul societatii industriale, un simplu lucrator tehnic, ci pentru a fi OM. Lucru valabil si pentru oamenii formati in domeniul umanistic sau social. Ei trebuie sa fie oameni ai timpului lor, sa inteleaga dezvoltarea tehnologica, precum si implicatiile ei asupra evolutiei sociale. Intelectualii din diferite domenii trebuie sa aiba posibilitatea dialogului intre ei, sa ridice punti sociale intre ei, sa fie membri ai societatii omnenesti si nu simpli functionari manipulatori ai unei masini sau chiar simpli retori povestind o carte unui public inexistent. Tocmai aici este necesar a se stabili diferenta intre studiile universitare de BA sau BS si cele de MA sau MS. Studiile de BA sau BS trebuie sa continue sa formeze orizontul intelectual general al omului si totodata sa-i deschida drumul spre domeniul ales ca profesiune viitoare. Specializarea trebuie sa fie stricta nu in cadrul studiului pentru acest titlu, ci in cazul studiului pentru titlul urmator, MA sau MS (Masterat), urmand apoi specializarea si mai stricta in cadrul doctoratului (dar cei care ajung la acest ciclu academic trebuie sa aiba si o cultura generala). Sa ne amintim ca un intelectual trebuie sa aiba doua componente: profesionist pe de o parte si cel care intelege pe de alta parte. Mi-am facut aceasta impresie in privinta intelectualitatii franceze, precum si general-europene. Asemenea tendinta pare a se dezvolta si in Israel. Sper ca va reusi, atat in Israel, cat si in Romania.
Va cer scuze pentru interventia mea si din nou va multumesc pentru ecoul trimis.
Cu deosebit respect,
Lucian-Zeev Herscovici
Domnule Munteanu,
In speranta ca nu deviez de la subiectul articolului, as vrea doar sa adaug referitor la ceeace scrieti,,Sunt extrem de implicat in constientizarea in tara a acestei nevoi de “umanizare” a educatiei (in special a celei tehnice, economice si politice)”.
Actiunea dumneavoastra este necesara si da sperante celor ale caror viziuni coincid cu cea pe care o promovati, pregatirea unei tranzitii ,,Homo faber la Homo Universalis”.
Absolul normal, ati ales Romania ca baza pentru studiile si demersurile dumnevoastra. Vreau sa va cer o parere legata de o ingrijoare sincera si care are un cadru general pe care o resimt. Cat de propice se va arata infrastructura imateriala a societatii romanesti unor astfel de proiecte avand in vedere ca, dupa parerea mea si bazat pe experienta a doua decenii petrecute activ in Scandinavia, modelul pe care l-a ales (dupa revolutie si pana acum) si il promoveaza societatea romaneasca este cu un picior in sfarsitul secolului 19? Nu numai ca omul care este obiectul tranzitiei pe care o vizati este drenat de resursele sale vitale la valor de 5-8 ori mai mari decat cel scandinav, dar el insusi este prizonier acestei stari care induce o mentalitate indusa (si condimentata si cu alte elemente elemente frana cum ar fi nationalismul). Aceasta mentalitate nu e deloc in favoarea genului de tranzitii pe care le propuneti.
Revenind la articol, ca inginer observ doua tendinte dominante interesante. Una este accentul pe transdisicplinaritate pe care si-l asuma cu din ce in ce mai multa usurinta chiar lucratorii din intreprinderile de varf. A doua ar fi semnalele pe care le da disciplina (iar o alta disciplina) ergonomiei (uzabilitatii) si noile curente in tehnologiile de design care abandoneaza invechitul model cascada. Lasandu-i in offside (desi inca nu suficient) pe inginerii de moda veche (includ aici si pe cei tineri) concluziile sunt ca tehnica, in multe cazuri, produce pentru ea insasi, pentru nevoi inventate sau impuse in loc sa produca pentru cel care o foloseste. Specificatiile din contractul unui produs tind sa paraseasca forma incremenita si sa accepte o stare de fluctuatie pe toata perioada designului. Beneficiarul, in loc de a fi lasat deoparte ,,sa-si prinda urechile” in ce a comandat, este prezent pe toata perioada proiectarii si testarii. Aceste abordari necesita, dupa parerea mea elementul umanist. Granitele se estompeaza.