Uitam prea repede cine au fost adevaratii responsabili ai terorii ideologice, psihologice si sociale din Romania comunizata. Se sterg cu buretele amneziei variile implicatii, complicitati, initiative criminale, campaniile distructive impotriva spiritului democratic, umilirea celor care refuzau sa ingenuncheze, persecutarea celor care indrazneau sa nu se prostitueze. Nonagenarul activist Nestor Ignat, fostul student al lui Nae Ionescu la Universitatea din Bucuresti convertit in ideolog al stangii leniniste, a fost vreme de decenii unul dintre acesti supremi politruci, un “indrumator” inflexibil si neiertator, iar o evaluare a biografiei sale care ignora ori minimalizeaza acest lucru devine de fapt o mistificare. Despre acest lucru este vorba in articolul de mai jos scris impreuna cu istoricul Cristian Vasile.
Fanatism ideologic si dezabuzari tardive (Cazul Nestor Ignat)
de Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile
Constatăm – cu întristată mirare – faptul că în mai multe scrieri, relatări etc. despre diverşi potentaţi şi demnitari comunişti, care se întâmplă să se fi reprofilat (spre bătrâneţea care le-a adus ceva înţelepciune) inclusiv ca scriitori, artişti plastici, specialisti in film ş.a.m.d., se strecoară o doză de indiferentism faţă de cariera politică iniţială, precum şi o stranie decontextualizare. Astfel, biografia politică a multora – doar în plan secund: scriitori, critici şi teoreticieni literari etc. – a fost neglijată, când nu a fost chiar ocultată. Figuri centrale ale aparatului ideologic “indrumat” de PCR sunt in continuare membri ai Academiei Romane (cazul C. I. Gulian este cel mai scandalos, dar nu este singurul).
Recent, a apărut o cronică privitoare la expoziţia de desene a lui Nestor Ignat (Daria Ghiu, „Nestor Ignat: Realitatea întoarsă pe dos”, Suplimentul Bucureştiul Cultural, nr. 104, 22 februarie 2011, p. 9; expoziţia este deschisă la Galeria Dialog între 17 februarie şi 30 martie 2011, curator şi consilier artistic fiind doamna Ruxandra Garofeanu). Ni se spune doar că Nestor Ignat a fost membru de partid din ilegalitate, redactor şi apoi redactor-şef adjunct al ziarului Scânteia (1945-1962), precum şi preşedinte al Uniunii Ziariştilor din RPR/RSR. Expoziţia reuneşte desene care probează despărţirea netă a acestui intelectual comunist de triumfalismul dogmatic al ideologiei oficiale. Este probabil ca, în ultimii ani ai regimului, asemeni multor altor intelectuali care aparţinuseră stângii radicale (să-i amintim doar pe: Paul Georgescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Tudor Bugnariu, Niculae Bellu ori Henri Wald), Nestor Ignat a ajuns să deteste spectacolul grotesc al unei tiranii paranoice. Dar Ignat nu a fost doar un critic literar „vigilent”, un true believer de nivel mediu, un filosof activ o vreme activ pe „frontul ideologic”, ci unul dintre principalii arhitecţi ai utopiei. El nu era doar cel care aplica „linia Partidului” în cultura, ci chiar contribuia la formularea ei. In plus, spre deosebire de Tudor Bugnariu care, in conditii de mari presiuni politice, in septembrie 1965, s-a opus prigoanei securiste instrumentata de Centrul Universitar de Partid impotriva studentilor acuzati de “revizionism” si “fascism”, fiind sanctionat cu vot de blam pe linie de partid si inlaturat din functia de decan al Facultatii de Filosofie a Universitatii din Bucuresti, Nestor Ignat nu a probat vreodata o similara verticalitate.
Ce înţelege un cititor mai tânăr din această simplă şi pretins neutră înşiruire de funcţii? De fapt, sub comunism nu a existat profesiunea de ziarist în sensul veritabil al acestui cuvânt; jurnalistul comunist era de cele mai multe ori un purtător de cuvânt al ideologiei oficiale. Cei care nu o făceau erau pedepsiţi prin marginalizare, stigmatizare, chiar arestare. Iar Nestor Ignat a fost, înainte de a fi critic de artă sau scriitor, un adevărat ideolog. A fost unul dintre cei mai zeloşi susţinători ai realismului socialist, strivitoarea şi unica metodă de creaţie; a făcut parte din prima echipă de „profesori“ ai Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (botezată „C.I. Parhon“), una dintre cele mai ideologizate instituţii de învăţământ superior. Împreuna cu Sorin Toma, Ofelia Manole, Mihail Roller, Ştefan Voicu, Traian Şelmaru, Nicolae Moraru, Paul Niculescu-Mizil, Ignat a făcut parte din grupul de zeloţi din anturajul imediat al lui Leonte Răutu, şeful de atunci al Direcţiei de Propagandă şi Cultură. Ulterior, Ignat s-a aflat în conducerea revistei teoretice a Comitetului Central al PMR/PCR, Lupta de clasă. Prin natura funcţiilor deţinute, a fost direct implicat în toate deciziile ideologice importante ale acelor vremuri.
În anii când se cerea lichidarea liderilor partidelor istorice, Nestor Ignat „deschidea“ cazul Lucian Blaga: „astăzi – scria Ignat în 1946 – când a început să se facă judecata criminalilor mari şi mărunţi, astăzi datoria noastră este să denunţăm, să spulberăm confuzia, să rupem măştile oricât de ticluite şi să aruncăm raza de lumină în bezna în care a colcăit fascismul. Trebuie să stârpim răul din rădăcină, să-l smulgem din cotloanele spiritului. De aceea am deschis «cazul Blaga»: ca să ştie toţi aceia care au visat viitorul într-un anume fel eonic sau mai puţin eonic. În speranţa că «deocamdată putem visa mult şi nepedepsit», că pedeapsa totuşi soseşte şi că în faţa judecăţii nimicitoare a istoriei nu are scăpare nimeni şi nimic“ (Viaţa românească, nr. 1, 1946; Apud Ana Selejan, Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană, Cartea Românească, 2005, p. 119).
Consecinţele acestui gen de linşaj de presă se cunosc: peste numai un an, Lucian Blaga a fost izgonit de la Universitatea din Cluj, iar Nestor Ignat şi-a primit răsplata doi ani mai târziu: postul de profesor la Catedra de materialism dialectic a Facultăţii de Filosofie din Bucureşti. În acei ani, Nestor Ignat a fost unul dintre cei mai vehemenţi acuzatori ai „ideologiei obscurantiste a burgheziei”. Înfierările semnate de el nu difereau prin nimic de acelea semnate de Silviu Brucan ori Sorin Toma.
Nestor Ignat a fost un stâlp al propagandei comuniste în cea mai dură perioadă, un om care a făcut un rău enorm prin scrierile şi acţiunile sale. Nu ştim dacă vreodată şi-a exprimat regretul sau căinţa pentru ceea ce a făcut (din cate ştim, el este inca in viaţă, având 93 de ani). Sigur, trebuie să existe o balanţă: trebuie recunoscute meritele lui artistice din anii liberalizării; expoziţiile, poeziile şi ediţiile critice realizate de Nestor Ignat nu trebuie sub nicio formă ocultate sau desconsiderate. Dar echilibrul trebuie să funcţioneze în ambele sensuri. Altminteri devenim din nou vectori ai uitării; sacerdoţii stalinismului dezlănţuit nu trebuie trecuţi sub tăcere.
Acest articol precum si comentariile pot fi accesate pe:
http://www.contributors.ro/cultura/un-zelot-al-stalinismului-dezlantuit-cine-a-fost-nestor-ignat/
PS Semnalam cu intarziere recenzia datorata doamnei Gratiela Benga, aparuta in revista Viata Romaneasca, la volumul nostru Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile Raului, aparut in 2008, in colectia “Istorie contemporana” a Editurii Humanitas. Cum reiese din articolul de mai sus, dezbaterea pe tema asfixierii culturii romanesti (dar a a celor ale minoritatilor nationale din Romania) in anii comunismului este departe de a se fi incheiat. Activistii “frontului ideologic”, diversii secretari ai CC, sefi de sectie, adjunctii lor, instructorii CC al PMR/PCR, conducatorii institutiilor de propaganda si in primul rand cei ai Scanteii, ai Luptei de clasa, politrucii de la scolile superioare “Jdanov” si “Stefan Gheorghiu” (rectori, prorectori, profesori), cabotinii cameleonici de la “Academia de Stiinte Sociale si Politice” (ea insasi avand statutul de sectie a CC al PCR), au contribuit cu totii la intoxicarea mentala a unei populatii tratata drept subiect (cobai) al unui experiment maniacal de inginerie sociala.
Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com/2011/03/08/un-zelot-al-stalinismului-dezlantuit-cine-a-fost-nestor-ignat/
Cel putin Nestor Ignat a fost dublat de un creator, ceea ce i-ar usura intrucatva culpa tradarii intelectuale. Daca mai este inca in viata, ar fi interesant de cunoscut „mintea” artistului de pe urma. S-ar putea ca orgoliul celor 93 de ani sa-i conserve spiritul realismului socialist sperand sa fie imortalizat pe baricadele ideologiei staliniste.
Singurul sau alibi care-ar putea tine in picioare, e septembrie 65, in plina epurare si extropiere studenteasca, cand ideologul si-a luat inima in dinti si a facut gestul (extravadant) pro studentesc, atragandu-si anatemele cenzorilor, grele de consecinte. Toti il credeam „vindecat” de comunism dupa acea revolta emotionala dar, vorba dlui Tismaneanu, puseul de verticalitate n-a fost decat o stare febrila trecatoare.