Aminteam cândva de cuvintele bunicului că bradul intră în lume cu faţa şi tot cu faţa iese.
Bunicul s-a stins precum florile de câmp cu faţa spre cer. Rămâne umbra în fotografia sepia, poate singura fotografie din viaţa lui imortalizând bucuria din ziua nunţii.
O alta poză cu tatăl meu tot din ziua nunţii.
Scriem despre te miri ce subiecte invadate de divele contemporane îmbălsămate înainte de vreme cu silicon şi elogii nemeritate şi lăsăm ţara în paragină cu satele, cu toţi oamenii frumoşi, neîntrecuţi la munca pământului, dar şi la condusul horei.
Preşedintele în mesajul de pe 06 februarie 2011 amenda accesele de populism justificând măsurile de austeritate ca obligatorii.
O ţară democratică, reală, nu are dreptul să-şi excludă locuitorii-i proprii, dimpotrivă să-i ocrotească.
Părinţi şi bunici trec în nefiinţă trădaţi, trişti, în mormânt, pierzându-li-se numele în groapa comunî a înşelării.
Un alt politician jmeker relata cum ţăranii în timpul comunismului deveneau muncitori la oraş şi preferau schimbul trei pentru a dormi în fabrici de leneşi ce erau. L-aş pune în faţă cu tatăl meu, cu alţi mii de muncitori ce şi-au mâncat sănătatea în acele uzine, mai ales când trebuiau să grăbească producţia destinată exportului.
Bunicii rămaşi în viaţă au înfruntat trei valuri de sacrificii: perioada interbelică, perioada stalinisto-comunistă şi apoi cea actuală cu reducerile pensiilor.
Dau înapoi ceasul cel mare de pe noptieră cu peste cinci decenii. Fotografia părinţilor miri, acum părinti şi bunici la rândul lor, surprinde poate una dintre cele mai înalte bucurii ale promisiunilor ţinute în dragoste şi înţelegere…
Nu incerc să politizez destinul înţelepţilor şi mă feresc să folosesc cuvântul bătrâni ori vârstnici amintind că aurul şi vinul se probează în ani.
Părinţi trecând mînă în mână de la nunta din sepia fotografiei îngălbenita de timp, şi până astăzi au păşit pe treapta de aur a dragostei, a căsniciei.
Ca într-o compunere de şcoală primară despre părinţi şi intr-o carte de departe le mulţumesc pentru bucuria serilor de a fi in triunghiul indestructibil – mamă, tată şi copil la masa din subsolul cartierului mărginaş în vremea când rupeam pâinea cea neagră, la lumina becului chior, cu ferestrele mereu încărcate cu muşcate. Era o vreme când familia închegată era zid potrivnic oricărei furtuni.
Am deprins de la ei că nu studiile ţi nici diplomele nu te califică în meseria de om.
Anonimi si nebăgaţi în seamă în jocul de şah cu puţinul timp rămas în faţa blocului, ştiu că vor pierde, nu vor însă ca partida să rămână neterminată.
Părinţii mei sunt cei mai buni, închei compunerea, şi nu găsesc cuvinte să descriu când la plecarea de acasă către America mă întreabă dacă am nevoie de ceva bani.
Pensia lor infimă în comparaţie cu un salariu modest american nu-i impiedică să ofere ultimul ban fiului rătăcitor.
Nu ştiu câţi dintre cei plecaţi departe de casă se gândesc la modelul românesc de părinţi minunaţi ce nu merită să se stingă la azil sau uitaţi într-o cameră rece. Chiar dacă nu mai au părinţi în România ar putea să iniţieze o societate de caritate pentru pensionarii săraci.
Acum când Facebook şi alte site-uri de socializare ne ocupă timpul cotidian ar trebui ca în diaspora românească să postăm câteva gânduri pentru cei din ţară, pentru cei ce nu au mai au şansa unui trai mai bun in ţară şi nici în afară.